Fragments of colors











{Mai 30, 2011}   Problema de matematica

In seara asta mi-am amintit de prima data. Prima data cand am desenat o inimioara si m-am gandit la altcineva decat la mama.
Era prin clasa a patra, la ora de matematica. Trebuia sa fac proba si sa vad daca mi-a iesit corect problema. M-a intrebat, pe un ton un pic superior (de mica mi-au placut astia care sunt un pic cu nasul pe sus, nu de-alta dar ca sa am peste ce sa le dau), daca rezultatul la care am ajuns era acelasi ca si al lui. Si am zis da (desi nu-mi daduse), dar s-a multumit sa ma creada si s-a intors la el la banca, vazandu-si mai departe de calcule. Atunci am vrut sa modific rezultatul pe foaia alba cu patratele, dar n-am mai avut chef, asa ca am inceput sa desenez. Si mi-a iesit o inimioara. Imi aduc aminte si acum, pe pagina din dreapta. In coltul de sus. Rezultatul la care ajunsesem era insa unul corect. Imi placea de Alex.
El – inalt, destept, infumurat si greu de abordat, mereu preocupat si foarte important. Mereu ordonat, cu caiete liniate si uniforma calcata si temele facute. Eu – la fel de inalta ca si el (ha!), cu parul un pic dezordonat,  cu orar colorat, cu  x si 0 la sfarsitul caietelor, visatoare la ore, prima care iesea in pauza, somnoroasa dimineata, cu creioane colorate mereu in penar si cu copiute pe bancile de lemn (ca nu le vedea nimeni).  La ora aia  de mate am horatat ca m-am indragostit. Dar nu stiam ce sa fac mai departe, asa ca mi-am pus la cale un intreg plan astfel incat sa il fac si pe el sa ajunga la acelasi rezultat ca si mine.
Prima tactica: hartuirea emotionala prin presarare de intrebari si observatie de la distanta. Concret:  pandit in pauza si cand nimeni nu era atent, pac – una bucata floare albastra adaugata intre paginile caietelor.  Evident ca dupa cateva zile, intr-una dintre pauze, cand vorbeam cu totii adunati in jurul ultimei banci din spatele clasei, a marturisit ca cineva ii pune flori in caiete. Insa, in loc sa banuiasca vreo domnita amorezata si cu ochii dati peste cap, el credea ca este de fapt un coleg de clasa care in felul acela ii multumea pentru ca ii da caietul sa isi copieze temele. Sa zicem ca a fost prima “deceptie” in dragoste sau cu alte cuvinte, prima data cand am aruncat privirea “ba, esti prost?”
Ok, daca asta cu floarea nu a mers, am trecut la ceva mai evident. Si anume, hai sa confruntam caietele de teme.  O ocazie foarte buna de a ma aseza langa el in banca si de a reduce distanta fizica dintre noi. Proasta decizie. Pentru ca s-a dovedit ca aveam doua stiluri complet diferite de a rezolva problemele la matematica si atunci principala lui preocupare a devenit “cum ai facut astaaaa? Uite, uite…si ai rezolvat mai repede!” Deci, din pacate,  atentia ii era atrasa de sirurile de cifre si necunoscute de pe caietul cu patratele. Asa ca nu era funny deloc si a trebuit sa inventez altceva.
Am incercat mai multe: sa ii explic la lucru manual cum se cos musculite mai complicate pe etamina, la sport sa ii arat cum pot eu sa fac abdomene fara sa ma opresc, in pauze sa ii prezint toate cartile de la tata din biblioteca de care consideram eu ca ar putea fi in vreun fel atras. Nimic. Ma frate, da nimic, nimic.
Si cand sa ma las pagubasa, s-a intamplat. Cu o figura extrem de serioasa si grava, mi-a aruncat intr-o ora un biletel. Mi-a spus ca trebuie sa vorbim in pauza.  Respiratia mi s-a taiat. La fel si pamantul de sub picioare.  Cand in sfarsit s-a sunat, am inceput sa am emotii. Nu il puteam privi in ochi, il ignoram si asteptam sa vina el la mine, sa fie el cel care ia initiativa. Evident ca nu am iesit cu fetele in pauza, am zis ca mai stau sa repet. Intr-un final a venit si s-a asezat in banca, privindu-ma fix.
El: “azi trebuie sa ne vedem dupa ore”.
Eu: (in loc de pupile – inimioara_inimioara)” s-ar putea sa am treaba” (si in gand: de unde naiba am scos-o pe asta???!)
El: “da, si eu am pregatire la engleza.”
Eu: …blanc, nimic, m-a incuiat cu asta…
El:  “hai sa ne vedem la bancuta din spatele scolii dupa ultima ora”.
Eu: “bine, dar nu pot sa stau mult”.
Si-au mai trecut doua ore, val vartej, fara vreo noima, fara ca eu sa pot fi atenta. Ma gandeam doar la bancuta aia de  pe iarba. Si ma mai gandeam la faptul ca tanti care statea gard in gard cu gradinita unde urma sa aiba loc intalnirea, era foarte buna prietena cu mama. Dar nu mai conta. Daca ma vedea, urma sa ma prefac ca nu am observat-o trecand.
Si s-a sunat. Si mi-am strans tot de pe banca, iar cand mi-am aruncat ochii in calsa, el tocmai iesise pe usa.  Am iesit si eu si am mers in spatele scolii, pe bancuta de pe iarba, unde el déjà ajunsese.  Avea ceva in brate. O carte. M-am asezat si i-am spus: “de ce naiba am venit aici la soare? Nu puteam sa stam in clasa?”  (da stiu, pac cu bata in balta!).  El mi-a zambit (si era chiar simpatic cu zambetul ala al lui de semi-tocilar cu potential) si mi-a spus: “am aflat ceva”. Eu probabil am rosit si am privit in jos. El: “da da, uite – din cartea asta exersezi tu si de aia stii sa faci problemele la mate – recunoaste, nu-i asa?”
Era o culegere pe care o vazusem pe la sora-mea dar pe care o evitasem pe cat posibil. Ceva cu probleme de olimpiada, de clasa a V-a.
A fost a doua oara cand m-am uita la el cu privirea de “ba, esti prost?” si cand i-am vazut si fata aia de “evrika” i-am zis: “nu-mi pierd timpul cu prostii” si am plecat.
In acea zi cu soare si iarba verde am inteles un lucru – in viata problemele sunt de doua feluri: la matematica si cu barbatii. Imi mentin in continuare parerea.



Azi dimineata, la metrou, Cioran zicea ca viata noastra este posibila doar datorita faptului ca putem uita, ca nu pastram  amintirea fiecarui moment prin care am trecut, ca nu acumulam sentimente, stari, ci le schimbam unele cu altele si de fiecare data le traim altfel.

Pentru o clipa am vrut sa il contrazic, dar apoi mi-am dat seama ca are dreptate. Mi se pare foarte interesant cum, cel putin in cazul meu, clipele fericite si foarte fericite mi-au ramas intiparite strict la nivel cognitiv, iar atunci cand le rascolesc imi provoaca cel mult un zambet melancolic. Insa, momentele pe care nu as vrea sa le mai retraiesc au ramas mult mai bine intiparite si nu doar in memorie, ci fizic, le pot retrai, sentimentele de teama, de ura, de nervi, de dor…pe astea le resimit de fiecare data cu aceeasi intensitate ca in momentul in care s-au intamplat.

Ieri, in magazin, i-am simtit parfumul…acelasi, cel pe care il stiu atat de bine. Nu mi-am amintit primul sarut, ci ultimul. Ma intreb, de ce oare?

Acum, la radio, am auzit o melodie pe care, fara sa vreau si fara sa am un rationament in spate, i-o atribui. Vine de undeva din inconstient, dar mi se pare ca e lui. Si din nou am rememorat nu seara din birou, nu lumina semi-difuza, ci  luna aia rece de ianuarie.

Ma amuz, sincer.  Ma amuz pentru ca acum nu ne-am mai vazut de foarte mult timp, nu-mi lipseste si nimic nu va mai fi ca atunci. Dar sunt lucruri care inevitabil ma fac sa ma intorc in timp si sa privesc totul cu detasare. Ce usor imi e acum…  si ce dreptate avea Cioran de dimineata! Ce bine ca putem uita!

Ce bine ca putem uita, dar ce frumos ca putem fi selectivi…



{Iulie 18, 2010}   vintage mood

Vorbind la modul general.

Romanul e inventiv. S-a demonstrat acest lucru de-a lungul timpului si continua sa se confirme. Si cum suntem in plina criza si veniturile scad invers proportional cu inventivitatea despre care vorbeam, romanul s-a hotarat sa inverseze cumva balanta asta. Pe principiul ”codrul, ramul mi-e prieten numai mie”, astazi vorbim despre trendul vintage si valorificarea resurselor.

Vorbind la modul particular.

Ca idee, bazandu-ma pe experienta mea de acum vreo 7-8 ani de a starnge toate margelele, nasturii, atele colorate de la toate matusile si verisoarele pentru a confectiona margele si bratari – lucru pe care l-am facut si au iesit niste accesorii foarte dragute pe care le mai am si acum – ma gandeam ca as putea sa ma las si eu purtata de trend-ul asta si sa ma iau de facut brose si cerceri si coliere. Mai intai pentru mine. Apoi…mai vedem.

Ei, in spiritul acestei idei, am luat internetul la pas avand ca tema de cercetare ”vintage style”. Pe langa o multime de lucruri dragute pe care le-am descoperit, recunosc ca m-am si distrat copios. Nu o sa dau link-uri, nu o sa pun poze, doar o sa expun cateva observatii  subiective de altfel, dar de la care nu ma pot abtine, recunosc.  😀 Astfel, sa zicem ca ”pentru unii…”

– Mileul de pe televizor e vintage si poate fi transformat in colier (cu greu nu am pus poza aici dar am ras cu lacrimi). Colierul se numea  ”Folwers of the dream”. Un model unicat, format dintr-un mileu crem-verziu (poate si timpul si-a adus nota sa de culoare), imbogatit cu paiete negre si 3 margele, de care erau legate 2 panglicutze de catifea. No comment

– Hainele de la SH sunt vintage. Plecand de la aceasta apreciere au aparut zeci de bloguri ale unor domnite care, din lipsa de alte preocupari, bat magazinele de haine second hand in lung si in lat, aleg diverse articole de imbracaminte, le mai cos eventual doi – trei nasturi, isi fac poze cu ele si hop, le scot la vanzare pe internet. La cost cel putin dublu. Buna afacere,zic. Daca le merge, le merge.  Intrebarea mea e insa alta – dupa ce ca oricum e destul de greu sa iti cumperi haine de pe internet (eu nu am facut asta niciodata si nici nu o voi face) pentru ca nu le poti proba, atunci de ce ai vrea sa iti cumperi in felul asta haine SH de o calitate oricum indoielnica? Probabil ca ofera credibilitate tag-ul „stare excelenta”. Probabil.

– Carpeta cu rapirea din serai e vintage!!!! Asta jur ca abatut-o la fundul gol pe aia cu mileul ,mai ales cand am vazut comentariul ”carpeta unicat, realizata de bunica mea dupa primul model aparut in sat”. Pret 750 Ron.  Unicat, nu neg asta, ca saraca femeie o fi muncit dar totusi… 750 Ron???? Oare e pretul cu TVA (24% normal) sau fara TVA? :))

– Se poarta fulgii. La gat, in par, la mana, la picior…nu conteaza. V-am zis ca romanul e inventiv. Sursa acestor fulgi este uneori indoielnica. Nu pot pune poze, dar credeti-ma ca am gasit niste ”accesorii” direct din cuibarul cu oua. Vorba aia – ce pana mea, valorificam maxim resursele!

Nu vreau sa fiu rea. Am vazut si lucruri dragute, si idei originale iar aici chiar as putea sa dau niste link-uri, dar ar fi prea multe si nu vreau sa discriminez asa ca le pastrez pentru mine in delicious 🙂 Ce am vrut sa arat este altceva – si anume ca, sub umbrela asta mare si interesanta a trend-ului vintage (care mie recunosc ca imi place) culorile si gusturile se amesteca atat de tare incat linia dintre frumos si kitsch este foarte subtire si foarte usor de trecut. Ar fi culmea acum sa ma apuc sa dau sfaturi despre cum (NU) se combina fulgii din cuibar cu nasturii de la fusta matusii, asa ca raman in coltisorul meu, fara a avea pretentia ca sunt culă, dar bucurandu-ma zilnic de culori, in stil propriu. Cam asa ceva:



{Iunie 18, 2010}   Momente speciale

Fericirea e un lucru marunt, e o aripa care vibreaza…

Sunt momente speciale. Sunt momente cu care nu ne vom mai reintalni vreodata.  Sunt momente de care trebuie sa ne bucuram pentru ca tot ce ne va mai ramane din ele este amintirea a ceea ce a fost. Mi se pare ciudat cu cata usurinta trecem de la timpul viitor la timpul trecut…dar daca ce ramane in urma este o umbra de zambet , amintirea unor batai accentuate ale inimii, ochi care sclipesc si lacrimi de fericire, inseamna ca incercarea noastra de a opri prezentul nu a fost un esec, ci doar o noua lectie invatata.

Cand eram mica imi placea sa gandesc in cai verzi pe pereti.  Auzisem eu odata expresia asta si mi-am insusit-o. Si am pastrat-o pana azi. Asa ca toate proiectiile mele pentru viitor se petrec cumva in momentele alea de liniste si intuneric, cand pe pereti se joaca umbrele si luminile, desenand jocuri. Si asa am visat, nu stiu daca aveam ochii inchisi sau deschisi, la primul sarut, la primul ”te iubesc”, la prima noapte, la primele satisfactii profesionale (daca ziceam la primele laude, ar fi sunat arogant), la primii bani ai mei si numai ai mei, la roba neagra si la toca, la rochia alba si la primul ”noapte buna” in casa noastra.

Si s-au intamplat cateva dintre acestea, doar ca nu in totalitate asa cum le desenasem eu pe pereti. Cred ca m-am incurcat in lumini, umbre si cai. Primul sarut, de exemplu, nu a avut nimic din idilicul la care visa copila din mine – nici plimbarea sub clar de luna, nici atingerea calda a mainilor, nici emotia regasirii celuilalt…de fapt ploua, era frig, eu tineam umbrela, iar replica ”yuuuu..ruj?!” m-a lasat fara replica 🙂 Dar eram mici, eram simpatici…si eu aveam ruj (care era de fapt gloss transparent…pff!).

Revenind la momente speciale, azi am trait unul dintre ele – absolvirea facultatii.  Am constientizat, la fiecare pas importanta personala a clipei pe care o traiam. Si am observat sinceritatea bucuriei, frumusetea fiecaruia in parte, incununata de galben si negru. M-am jucat cu cicurele de la toca asa cum se jucau matele in Aminirile lui Creanga si nu imi venea sa cred cat de frumosi eram cu totii.

Acum, tragand linie, mi-am dat seama ca:

–          Trei ani nu au trecut degeaba

–          Sunt in jurul meu niste oameni pe care ii vreau alaturi si la urmatoarele momente speciale

–          Sesiunile, stresul, examenele, notele, seminariile, prezentele obligatorii, noptile albe, proiectele udate cu bere cu sudoarea fruntii  au fost doar un prewiew a ceea ce urmeaza

–          Pentru a tine un discurs memorabil trebuie ca mai intai, citez, ”sa scuturam stresul la baie!”

–          La pozele de azi voi reveni mereu cu aceeasi emotie si placere

Nu vorbesc despre sfarsit, ci doar despre un viitor devenit trecut. Despre acel viitor desenat in cai verzi pe peretii camerei din casa parinteasca de talentul unui copil, care, pe masura ce crestea, mai adauga detalii. Cred ca daca as reveni acasa si as suprapune amintirea zilei de azi peste desenul din camera as regasi un singur punct comun: fericirea clipei. Atunci la timpul viitor, acum la timpul trecut, in suflet mereu la timpul prezent.

… Fericirea e un lucru mic, un pitic ce danseaza.




{Iunie 5, 2010}   love story

„Lucia şi Ursu erau departe, departe, se contopeau cu zarea. Se ţineau de mână, de vârful degetelor, se lăsau însoţiţi de vuietul aprig al mării.

-Noi, Lucia, ne-am spus totul…”



{Aprilie 18, 2010}   Dance. Depeche dance.

Fuck, fuck, fuck! Nu a sunat  alarma? Ce naiba…e 8 jumate, ar fi trebuit déjà sa plec de acasa la ora asta. Sa ne mobilizam…5 minute dus, in 2 minute ma imbrac, nu mananc, la 9 sunt la metrou. Si totusi…WTF? Bai..bai…bai…esti blonda in cap! E sambata… Atat stiu, si m-am mai trezit peste aproximativ 5 ore.

Muzica, discutii pe marginea cestii de cafea, lenevit in pijamale si fara papuci in picioare pe gresia rece din bucatarie….ah, daca ar putea sa tina o vesnicie diminetile de sambata!!!

Nimic nu parea sa imi perturbe ziua asta linistita si fara planuri prea mari. Si totusi…”Vand 2 bilete la Depeche Dance cu Razvan Mazilu pt. seara asta. 20 lei biletul-cu reducere.” Cineeee, cineee ar fi putut sa refuze asa o ocazie?

In aproximativ  10 minute planurile au fost facute – seara de dans si muzica si bere. In curand, ca doua flori, una cu trandafir rosu la reverul sacoului, celalata cu ciorapi de un albastru electric, ne indreptam catre centrul istoric al Bucurestiului pentru recuperarea biletelor. Si din moment ce timpul era generos cu noi si ne permitea, am vrut sa vedem o expozitie de fotografie. Insa cum nimeni nu a fost dispus sa stea sambata dupa-amiaza sa astepte trei zane ratacite in cautare de ceva arta, am ramas in fata cladirii cu interfon semi-funcional, promitand sa revenim intr-una din zilele “de lucru”, gen. In schimb am  inlocuit fotografia cu niste tarte cu fructe si tiramisu, care s-au potrivit atat de bine starii de sambata dupa-amiaza…

Spectacol.

Ultimul rand de la balcon. Nu foarte buna vizibilitate, dar mi-am propus ca nu o sa ma afund in fotoliul moale, ci o sa stau aproape in picioare, rezemata de spatarul inalt, pozitie care s-a dovedit a fi de altfel chiar confortabila.

Silence…enjoy the silence before the spectacle. Trag aer adanc, si umbrele au inceput sa prinda contur. Lumini si umbre, miscari senzuale, altele brutale, articulate, atat de corect controlate…milimetric. Nicicand muzica celor de la Depeche nu am simtit-o atat de excitanta si vibranta. M-am uitat in jur si nu mi-a venit sa cred…lumea statea pe scaune, privea, sa mai misca de pe un picior pe altul, poate doar sa vada mai bine….iar eu, eu nu puteam sa stau, simteam muzica pana in maduva spinarii, as fi vrut sa ma misc o data cu corpurile atat de expresive de pe scena, sa ma sincronizez cu respiratia lor, in ritmul muzicii.

Un moment cam zgomotos si  colorat, cu roz, si verde, si albastru a stricat un pic starea in care intrasem, dar si-au reveni repede si ei, si eu. Si hipnoza a continuat…

Nu ma pot declara un fan inrait Depeche, dar cine nu stie cu cata energie umple Dave scena, cum reuseste sa alerge km intregi electrizand publicul cu vocea si miscarile deloc pudice ale corpului. Si slava Domnului, are ce arata! EI bine, scena de la Odeon a reusit sa sustina intr-un spatiu cu mult mai restans atmosfera asta si sa o transmita prin muzica, miscari, costume si cuvinte putine.

Un spectacol electrizant, cu mici momente penibilo-comice. Asa a fost Depeche dance, iar Mazilu m-a impresionat. Din nou.

Feelings are intense, words are trivial, pleasure remains…

Merita vazut! Me-ri-ta!!!

Mai tarziu, pe Lipscani, sub 2 paturi rosii, cu o bere si un fresh light in fata (deh, ne prostim), aceleasi flori, una cu trandafirul la rever, cealalta cu ciorapii de un albastru electrizant, imparteau impresii. Frumos…



{Martie 7, 2010}   DoR, dis-de-dimineata…

“Duminica ma duc la Opera.” Suna bine, nu? Si mie imi place. Dar hai sa mai adaugam – “duminica dimineata, la ora 10.00, o sa fiu PE SCENA la Opera”, suna din ce in ce mai bine. “Si va fi lume multa”…hai ca déjà imi place prea mult. Acum sa nu trageti totusi concluzii pripite…nu m-am apucat de cantat peste noapte (slava Domnului pentru urechile celor din jur), in schimb, pentru o zi, mi-am luat foarte in serios rolul din spectacolul din spatele cortinelor de pe scena Operei, organizat de oamenii de la DoR, alaturi de “za lital gad” si al sau  Canon, Alex Galmeanu.

Ne-am jucat. Am jonglat. Am ras. Am povestit. Am avut pahare personalizare (din plastic si scrise cu markerul). Am primit insigne (luv it). Apoi, ca sa trecem la lucruri mai serioase, am respirat (la numaratoare, nu asa de capul nostru…) Am stat nemiscate. Ne-am orientat cu greu dupa repere de genul “Mai la stanga! Nu, nu, cealalta stanga!”, sau “va rog,un pic de organizare in sud-est” (come on!!). Am luat-o de la capat la un moment dat, dar important a fost verdictul: “Pare in regula!” 🙂

Ce-a iesit…nu va spun, nu am voie. De fapt o sa vedem cu totii coperta, peste cateva saptamani, cand imi voi dori Decat o Revista, o cafea cu lapte, un fotoliu confortabil si muzica in surdina. Ah, abia astept!

P.S. Silvy, duminica viitoare…acelasi loc? Aceeasi ora? 🙂



{Ianuarie 23, 2010}   Blame it on the lack of art

Omul cat traieste invata…si uneori are asa cate-o revelatie de nu stie ce l-a pocnit si de unde. Ei bine, eu am descoperit de curand picturile de mai jos. De fapt nu neaparat picturile, ci omul din spatele lor m-a surprins.

Tipul  a avut o inteligenta peste medie si iata, un mare talent artistic. In 1907 a plecat la Viena pentru a da admiterea la Academia de Arte Frumoase. Din pacate, nu a fost admis. Mama ce pumni in gura ar trebui sa-si dea cei din comisia de admitere…si zic asta din cel putin doua motive:

1. talentul este intr-adevar unul incontestabil, dar necultivat fiind, omenirea a pierdut cu siguranta un mare artist

2. pentru ca nu a putut studia artele, omul s-a gandit sa isi lase mustata si….sa se faca dictator!

Da…pictorul din spatele tablourilor este chiar Adolf Hitler.

Eu m-am minunat destul, va las si pe voi acum.

P.S. Dragi profesori, va rog sa va ganditi de doua ori inainte sa mai puneti note de (ne)trecere studentilor, ca iata ce se poate intampla… 😀



et cetera