Fragments of colors











{Mai 30, 2011}   Problema de matematica

In seara asta mi-am amintit de prima data. Prima data cand am desenat o inimioara si m-am gandit la altcineva decat la mama.
Era prin clasa a patra, la ora de matematica. Trebuia sa fac proba si sa vad daca mi-a iesit corect problema. M-a intrebat, pe un ton un pic superior (de mica mi-au placut astia care sunt un pic cu nasul pe sus, nu de-alta dar ca sa am peste ce sa le dau), daca rezultatul la care am ajuns era acelasi ca si al lui. Si am zis da (desi nu-mi daduse), dar s-a multumit sa ma creada si s-a intors la el la banca, vazandu-si mai departe de calcule. Atunci am vrut sa modific rezultatul pe foaia alba cu patratele, dar n-am mai avut chef, asa ca am inceput sa desenez. Si mi-a iesit o inimioara. Imi aduc aminte si acum, pe pagina din dreapta. In coltul de sus. Rezultatul la care ajunsesem era insa unul corect. Imi placea de Alex.
El – inalt, destept, infumurat si greu de abordat, mereu preocupat si foarte important. Mereu ordonat, cu caiete liniate si uniforma calcata si temele facute. Eu – la fel de inalta ca si el (ha!), cu parul un pic dezordonat,  cu orar colorat, cu  x si 0 la sfarsitul caietelor, visatoare la ore, prima care iesea in pauza, somnoroasa dimineata, cu creioane colorate mereu in penar si cu copiute pe bancile de lemn (ca nu le vedea nimeni).  La ora aia  de mate am horatat ca m-am indragostit. Dar nu stiam ce sa fac mai departe, asa ca mi-am pus la cale un intreg plan astfel incat sa il fac si pe el sa ajunga la acelasi rezultat ca si mine.
Prima tactica: hartuirea emotionala prin presarare de intrebari si observatie de la distanta. Concret:  pandit in pauza si cand nimeni nu era atent, pac – una bucata floare albastra adaugata intre paginile caietelor.  Evident ca dupa cateva zile, intr-una dintre pauze, cand vorbeam cu totii adunati in jurul ultimei banci din spatele clasei, a marturisit ca cineva ii pune flori in caiete. Insa, in loc sa banuiasca vreo domnita amorezata si cu ochii dati peste cap, el credea ca este de fapt un coleg de clasa care in felul acela ii multumea pentru ca ii da caietul sa isi copieze temele. Sa zicem ca a fost prima “deceptie” in dragoste sau cu alte cuvinte, prima data cand am aruncat privirea “ba, esti prost?”
Ok, daca asta cu floarea nu a mers, am trecut la ceva mai evident. Si anume, hai sa confruntam caietele de teme.  O ocazie foarte buna de a ma aseza langa el in banca si de a reduce distanta fizica dintre noi. Proasta decizie. Pentru ca s-a dovedit ca aveam doua stiluri complet diferite de a rezolva problemele la matematica si atunci principala lui preocupare a devenit “cum ai facut astaaaa? Uite, uite…si ai rezolvat mai repede!” Deci, din pacate,  atentia ii era atrasa de sirurile de cifre si necunoscute de pe caietul cu patratele. Asa ca nu era funny deloc si a trebuit sa inventez altceva.
Am incercat mai multe: sa ii explic la lucru manual cum se cos musculite mai complicate pe etamina, la sport sa ii arat cum pot eu sa fac abdomene fara sa ma opresc, in pauze sa ii prezint toate cartile de la tata din biblioteca de care consideram eu ca ar putea fi in vreun fel atras. Nimic. Ma frate, da nimic, nimic.
Si cand sa ma las pagubasa, s-a intamplat. Cu o figura extrem de serioasa si grava, mi-a aruncat intr-o ora un biletel. Mi-a spus ca trebuie sa vorbim in pauza.  Respiratia mi s-a taiat. La fel si pamantul de sub picioare.  Cand in sfarsit s-a sunat, am inceput sa am emotii. Nu il puteam privi in ochi, il ignoram si asteptam sa vina el la mine, sa fie el cel care ia initiativa. Evident ca nu am iesit cu fetele in pauza, am zis ca mai stau sa repet. Intr-un final a venit si s-a asezat in banca, privindu-ma fix.
El: “azi trebuie sa ne vedem dupa ore”.
Eu: (in loc de pupile – inimioara_inimioara)” s-ar putea sa am treaba” (si in gand: de unde naiba am scos-o pe asta???!)
El: “da, si eu am pregatire la engleza.”
Eu: …blanc, nimic, m-a incuiat cu asta…
El:  “hai sa ne vedem la bancuta din spatele scolii dupa ultima ora”.
Eu: “bine, dar nu pot sa stau mult”.
Si-au mai trecut doua ore, val vartej, fara vreo noima, fara ca eu sa pot fi atenta. Ma gandeam doar la bancuta aia de  pe iarba. Si ma mai gandeam la faptul ca tanti care statea gard in gard cu gradinita unde urma sa aiba loc intalnirea, era foarte buna prietena cu mama. Dar nu mai conta. Daca ma vedea, urma sa ma prefac ca nu am observat-o trecand.
Si s-a sunat. Si mi-am strans tot de pe banca, iar cand mi-am aruncat ochii in calsa, el tocmai iesise pe usa.  Am iesit si eu si am mers in spatele scolii, pe bancuta de pe iarba, unde el déjà ajunsese.  Avea ceva in brate. O carte. M-am asezat si i-am spus: “de ce naiba am venit aici la soare? Nu puteam sa stam in clasa?”  (da stiu, pac cu bata in balta!).  El mi-a zambit (si era chiar simpatic cu zambetul ala al lui de semi-tocilar cu potential) si mi-a spus: “am aflat ceva”. Eu probabil am rosit si am privit in jos. El: “da da, uite – din cartea asta exersezi tu si de aia stii sa faci problemele la mate – recunoaste, nu-i asa?”
Era o culegere pe care o vazusem pe la sora-mea dar pe care o evitasem pe cat posibil. Ceva cu probleme de olimpiada, de clasa a V-a.
A fost a doua oara cand m-am uita la el cu privirea de “ba, esti prost?” si cand i-am vazut si fata aia de “evrika” i-am zis: “nu-mi pierd timpul cu prostii” si am plecat.
In acea zi cu soare si iarba verde am inteles un lucru – in viata problemele sunt de doua feluri: la matematica si cu barbatii. Imi mentin in continuare parerea.

Anunțuri


{Mai 28, 2011}   ca spuma de lapte

Si daca maine imi pica un nor in cap, as vrea sa il iau cu mine acasa. Promit sa am grija de el.

O sa aiba locul lui. La geam, pe unul dintre fotolii. As putea chiar sa il tin si cu mine in pat daca ar vrea, dar doar din cand in cand, ca sa nu il rasfat prea tare. Apoi, in fiecare dimineata ne-am bea cafeaua impreuna. Cu spuma de lapte. Ar fi frumos ca norul meu sa semene cu spuma de lapte. Poate ca i-as pune si un nume la un moment dat. Sau poate va avea déjà un nume.

Nu l-as lua cu mine la birou, dar l-as suna din cand in cand sa ii mai povestesc despre mine. In pauza de pranz, de exemplu. Nu cred ca s-ar plictisi prea tare acasa, pentru ca Pia, pisica, ar fi cea mai fericita sa aiba pe cine sa smotoceasca si cu cine sa impartaseasca impresii. As putea chiar sa ii las sa iasa pe balcon, cu conditia sa nu se aplece prea tare peste balustrade.

Iar seara, ar putea sa vina sa ma ia de la birou. Si sa povestim o gramada pana acasa. Ba chiar sa ocolim ca sa avem timp sa vorbim si sa radem. Am merge probabil destul de des la terase cu ceaiuri si frappe-uri. Si am face poze . Iar seara, acasa, am bea vin, am citi carti despre oi fantastice si am numara stele.

Cred ca din cand in cand isi va dori sa se intoarca de unde a plecat. Ar fi liber sa o faca pentru ca i-as face o copie de la chei, astfel incat sa poata reveni  cand doreste.

As fi o fata fericita cu propriul ei nor, cazut intr-o buna zi, din senin, chiar in capul ei.

Zambesc. Pentru ca stiu ca nu o sa se intample niciodata. Sau cel putin pana nu o sa scot eu capul din nori si o sa ii astept pe ei sa cada peste mine.

Dar asta e déjà alta poveste.



{Aprilie 24, 2011}   Count if…

Nu mi-a placut niciodata Excelul. Ba, o perioada destul de lunga de timp am avut o aversiune totala fata de el. Pentru ca nu stiam sa il folosesc. Pentru ca nu il intelegeam. Pentru ca nu aveam nevoie de el. Ce atatea functii si coloane si linii si patratele…oh, no, no, no!
Dar pentru ca eu sunt un caz deosebit de exceptional, si pentru ca la mine se aplica de fiecare data regula potrivit careia “de ce ti-e frica, de-aia nu scapi”, bineinteles ca m-a lovit Excelul fix in moalele capului si mi-a fost, o perioada, indispensabil. Suficient cat sa inteleg  ca dragoste cu sila se poate… cateodata.
In alta ordine de idei, ma gandeam azi ca ar fi foarte interesant daca as putea sa imi organizez viata intr-un mare excel, cu multe coloane, celule si sheet-uri. Ar fi g e-ni-al, iar lucrurile poate ar deveni mai simple.

Se da un document excel, cu multe foi.
Prima e colorata, cu coloane si linii de dimensiuni diferite, scrisa cu fonturi alambicate, dar simpatice. Aici am nopti, muzica, zambete, ganduri, nebunii. Si ar fi, ah, atat de usor sa aplic sum de toate acestea ca sa ajung la un rezultat pe care il stiu atat de bine – prietenii, care apar mereu in forme si culori diferite.

Un alt sheet are o usoara tenta de gri. Noroc ca mi-am mai bagat nasul din cand in cand in Photoshop si stiu sa corectez culorile cand una devine dominanta si-ti deranjeaza ochiu’. Doar ca nu pot sa umblu la font – e unul singur, ca da bine la eticheta.  Aici am amici, mail-uri, fun, task-uri, doua-trei frustrari, doua-trei victorii la activ si mult timp investit. Hmmm…select all, apply filter, do your best, be happy. Si dintr-o data dispare tenta de gri. Doar la ziua de salariu imi da virgula.

Pagina la care revin cu cel mai mare drag este cea in care stau cuminti pe un rand papusile, pe un rand cartile, pe unul rochitele, pe unul povestile, pe unul noptile cu ochii in tavan si multe, multe chipuri, momente si zambete minunate. Sum all = home, sweet home.

Ar mai o pagina, in care se dau asa: cafea, dimineti la soare, nopti cu fum, muzica si carti, ras isteric si fara sens, planuri pentru cand “vom fi noi mari”, secrete de impartit la doi doua, ciocolata neagra si iar cafea, evadari, poze,  ras si plans, Ei, pistrui, mare si nisip. Si Ea. Aici nu pot sa aplic vreo regula. E prea frumos fara reguli si fix de-asta ne iubim.

Si ar mai fi o pagina.  Una in care datele problemei se complica. Se dau – cuvinte, emotii, zambete stangace, priviri pe furis, intrebari nepuse, roseli puerile de obraji, soapte, intalniri pe fuga, momente care trec prea repede, jena, dor, certitudini sau indoieli, note si muzici. Well, aici nu pot aplica in niciun caz sum de….. Nope. Ar fi atat de gresit sa cred ca le-as putea avea pe toate in acelasi timp. Asa ca stiu ce fac.
Pentru a nu-mi da eroare sau cu virgula, aplic un “count if” de toata frumusetea. Un  exemplu  ipotetic – in conditiile in care X a trecut de zambete stangace, iar cuvintele au devenit mai usor de folosit, count if “X” va sti sa raspunda unor intrebari nepuse. Iar daca intrebarile I se vor pune, count if X va mai fi acolo sa le raspunda.  Sau count if X va fi placut impresionat de (rochie neagra , tocuri si ruj rosu ). (asta nu se pune ca oricine stie raspunsul, ce naiba!)  Mi se pare mie sau  e la fel de simplu sa faci asta ca atunci cand spui repede “supercalifragilisticexpialidocious”?

Privind lucrurile acum, cred ca o sa reconsider ce ziceam mai devreme…adica nici macar intr-un excel lucrurile nu ar fi mai simple, ba si-ar pierde si din farmec. Si-acum ca am lamurit-o si pe asta, las excelul la o parte si ma declar, o data in plus, perfect de acord cu asta 🙂

Disclaimer: orice asemanare cu realitatea este absolut intentionata, iar logica in paralela cu functiile din excel este pe alocuri asumat  ilogica.



{Martie 15, 2011}   eu tac. tu dormi?

Mi-am dat seama ca exista doua tipuri de tacere: a mea si a celorlalti.

A celorlalti ma enerveaza, pur si simplu o urasc, mai ales atunci cand intervine brusc, fara sa ma anunte in vreun fel. Dar ma enerveaza la fel de tare si atunci cand simt ca se va instala incet, incet, dar sigur. Adica atunci cand stiu ca in spatele unor cuvinte exista, de fapt, intentia unei taceri asumate.

Tacerea mea, in schimb, imi place. Sunt momente in care nu vreau sa vorbesc. In care pur si simplu imi las celelalte simturi sa vorbeasca pentru mine. Raspund cu ochii, raspund cu gesturile, dar nu vreau sa scot vreun sunet. Asta nu inseamna insa ca nu ma inconjor de sunete. Ba dimpotriva. Cum zic baietii astia care canta acum in winamp-ul meu – “I am a creep”.

Tacerea e buna.  Si imi rezerv dreptul de a mi-o asuma ori de cate ori simt nevoia asta. Nu ma intreba nimic. Nu imi cere nimic. In momentul asta nu suport nimic. In momentul asta pot doar sa accept tacerea ta care o sa o inteleaga pe a mea. Nu ma va deranja vocea ta. Doar ca te rog sa nu ma rogi sa o auzi pe a mea. In rest, stiu ca vom fi  pe aceeasi lungime de unda.



{Martie 6, 2011}   Pur si simplu.

E duminica seara. Dupa o saptamana plina si frumoasa. Frumoasa, frumoasa. Cu motive de a rade cu gura pana la urechi, cu oameni pe care ii iubesc, cu motive de frustrare si altele de uimire profunda cu privire la prostia umana.

Pe scurt, am avut parte de: deadline-uri peste deadline-uri (respectate sau nu), ore peste program, calcule interminabile si sume pe care probabil nu le voi avea, seara cu vin, dimineti cu cafea, martisoare, cercei cu bufnite (desi nu sunt bufnite, totusi…), zile cu fusta, zile cu blugi si seara cu zambete, muzica, portrete si fotografii.

Ah, daca as putea sa fac in asa fel incat sa adun toate  senzatiile placute acumulate in aceste ultime sapte zile, si sa le scot atunci cand voi avea impresia ca lumea e prea rea, prea proasta si prea ignoranta, poate atunci voi putea sa zambesc non-stop.

Dar cum nu pot sa fac asta, o sa imi pastrez starea placuta care m-a cuprins si ma voi bucura de seara asta de duminca si de paharul de vin din fata mea.

Maine nu stiu ce va fi. Dar acum, fara motiv, pur si simplu sunt fericita 🙂



Am un nerv mic si energic in capul pieptului. Din cand in cand mai purtam cate o discutie in care ii stabilim programul de gimnastica pentru perioada urmatoare. In seara asta am stabilit asa:

– Tumbe (Pentru calmarea nervilor.)

– Sarit intr-un picior (Pentru alungarea fluturilor. Din stomac.)

– Agitat din maini in forma de foarfece (Pentru a taia orice legaturi care s-ar putea crea intre sinapse si ventricule)

Genoflexiuni (Pentru posterior ferm. Aaaa, asta era la mine de fapt.)

– Dans din buric (Pentru calmarea spiritelor)

– Mersul piticului (Pentru alungarea piticilor de pe creier)

Asa ne place noua sa ne mentinem in forma – eu ii dau motive sa se agite, iar el imi multumeste cu semne de punctuatie – [?] sau [!] – in functie de situatie.



{Decembrie 27, 2010}   Kind of New Year’s Resolution

Nu inteleg un lucru – de ce, de fiecare data cand ne propunem sa luam decizii importante, dau cand vrem sa facem un lucru pe care ni-l dorim de ceva vreme, asteptam niste ocazii speciale? Sau ne legam de niste date fixe sau moment cheie ale existentei noastre?

Zic asta pentru ca, inevitabil, in ultimele zile am purtat discutii in care totul se invartea in jurul intrebarii – si ce ti-ai propus sa faci la anul? Sau pentru ca am tot vazut pe Facebook/ mess/ posturi pe bloguri etc celebra rezolutie a noului an.

Nu zic ca nu am facut si eu asta la un moment dat – adica un fel de to do list in care mi-am propus sa bifez cat mai multe dintre lucrurile de acolo, doar ca (helloooooo) nu s-a intamplat intocmai asa cum imi propusesem.

Este ca faza aia: “de luuuuuuuni: nu mai mananc dulciuri, ma duc la sala, imi sun prietenii, nu mai stau pe Facebook toata ziua, incep sa citesc cartea aia, imi fac ordine in sifonier, nu mai intru incaltata in camera, nu mai mananc seara etc etc etc”. Evident ca “de luuuuuuuni” se transforma in “hai de saptamana viitoare” sau “hai de pe intai, ca nu pot sa ma apuc asa de la mijlocul lunii!”

Treaba asta cu “New Year’s Resolution” cred ca, cel putin la nivel subconstient, este dublata si de semnificatia noului inceput – nu e inceput de saptamana, nu e de luna, nu e de anotimp. E un nou an. Unul care ti se deschide in fata si esti gata sa il primesti cu energie si sampanie si sa ii aclami primele secunde cu entuziasm, si,si…..si gata.

Hai ca trece si revelionul, si urmatoarele zile, si incepi job-ul, facultatea (ba e posibil sa ai si sesiune) sau ce mai ai de inceput. Evident, in forta…in primele zile.

Ca dupa-aia gata, uiti si de liste, si de rezolutii, iti bagi picioarele si rutina zilnica se reinstaleaza incet dar sigur. Si din nou aceleasi “de maine”, “de luni”, “de luna viitoare”…totul pana la o noua New Year Resolution, cand iti dai seama ce putin ai bifat din aia de anul trecut.

Asa ca stiti ce?  Pe principiul “Ok, now I’m awake. Impress me!” ia ca nu imi mai propun nimic pentru anul care vine, il las sa ma surprinda. So,

My dear 2011,

Daca anul trecut pe vremea asta aveam niste asteptari destul de mari si stiam foarte clar ce va sa vina (iata si dovada), ei bine pe tine te provoc sa ma provoci  si te provoc sa ma surprinzi, daca s-ar putea in cele mai placute moduri. Si te rog nu uita ca m-am informat si stiu ca astrele s-au aliniat intr-un mod convenabil pentru tauri, asa ca sa nu vii la mine cu vreun fel de scuze pentru ca nu le accept. Hai ca oricum imi esti déjà simpatic si abia astept sa vii! Cred ca nu o sa ne plictisim impreuna.

Yours for 365 days,

Dani



{Decembrie 24, 2010}   Rezumand 2010:

– Nopti nedormite si cafele cu aroma de licenta

– Zile care nu vroiam sa inceapa si week-end-uri care mi-as fi dorit sa nu se incheie

–  Nopti lente cu fum de tigare

– Cercei colorati si zile alb-negru

– Prezente fulgeratoare si greu de inteles pentru existenta mea feminina

– Siruri de mail-uri intrerupte brusc

– Fillip

–  Casa noua

– Morcheeba si Nouvelle Vague

– Certitudinea ca am cei mai minunati prieteni din lume

– Job nou, la pachet cu niste oameni misto de tot. Da’ ce zic eu misto? Cei mai misto!

Nu ma plang, dar se putea si mai bine. Si mai mult. Si mai frumos.

To be continued in 2011…cu ceva in plus, promit!



{Noiembrie 27, 2010}   O scrisoare

Deci Coelho ma enerveaza. Cum zice el asa ca Universul se concentreaza si isi aduna fortele sa lucreze pentru tine…pac, pac! Ei, ha. Se concentreaza pe el Universul asta, mai degraba.

Si mai e si vorba aia ca atunci cand iti doresti un lucru foarte mult il atragi si se va intampla. E, nici asta nu se potriveste pentru mine.

Asa ca mi-a mai ramas un singur lucru in care sa cred. Anul acesta imi pun toata speranta in Mos Craciun si o sa ii scriu. Dar nu chiar asa cum faceam cu ani in urma, cand ii trimiteam o scrisoare, pe care inainte o dadeam cu parfum, ii desenam crengute de brad si globulete rosii si ii puneam P.S. in care ii transmiteam cele mai calde si dulci salutari lui Rudolf , asteptand apoi cuminte seara de Ajun.  Anul acesta o sa comunicam via internet. Asadar…

Draga Mos Craciun,

Desi nu ti-am mai scris de ceva timp, cred ca mai nou ti-ai eficientizat si tu munca si iti verifici mai degraba adresa de e-mail decat casuta postala (si by the way…cica e mai eco asa, ca economisim hartie, gen).  Asa ca iti voi lasa mesajul meu aici, pe blog, pentru ca stiu ca tu le stii pe toate si asta cu scrisul o incadrezi la fapte bune. 😉 Iar daca nu imi sti adresa blogului, las k iti trimit un private message pe Facebook. 😉

So, desi my wishlist este relativ scurt (pt ca exclud partea cu pantofii, geanta, pijamale fluffy, cercei despre care voi discuta cu mosi craciunii care nu locuiesc in Laponia ;;) ), nu ma astept sa bifezi chiar tot ce ti-am cerut  si sa mi le lasi sub brad.  Asta pentru ca imi asum statutul de copil obraznic, rasfatat, incapatanat, dezordonat care sunt din cand in cand. Dar trebuie sa recunosti ca sunt si cuminte, simpatica, mananc tot din farfurie (desi promit sa ma las), spal vasele si imi fac patul in fiecare dimineata (sambata nu se pune :D).

Asa ca, din tot ce sti ca imi doresc, vino sa iti spun la ureche ce vreau mai mult si mai mult! Un singur lucru. Este…. 🙂 Atat.

Si acum gata, astept cuminte si te las sa iti organizezi treaba pentru ca mai e atat de putin pana la noaptea magica…

Multumesc, draga Mosule!

Dani

p.s. Transmite-i te rog, cele mai calde si dulci salutari  lui Rudolf. A, si un pupic pe nasucul rosu! :*

p.s. 2. Prajiturile si paharul de lapte ti le las tot acolo, pe soba 😉

p.s. 3.



{Noiembrie 1, 2010}   Pentru mine…

 

Fericirea:

 

– Are gust de lapte, de miere, de mere cu biscuiti, de clatite calde, de portocale, de zarzare verzi, de macris, de vin, de cafea cu lapte, de ceai negru cu miere, de biscuiti de ovaz….

 

– Are miros de rufe reci aduse in casa la uscat, de fixativ si ruj, de coji de portocale, de parfum – al lui, al ei, al lor, al meu, de cozonac cald, de brad, de gel de dus albastru, de dimineti de iarna, de cerneala, de cafenea, de fum, de iarba…

 

– Este sunet de cantec de leagan, de colinde, de glas de mama care ma cearta, de glas de mama care ma iubeste, de glas de tata care ma cearta, de glas de tata care ma iubeste, de “noapte buna”, de glas tremurat la telefon, de concert, de pick-up, de radio, de stropi de ploaie, de fosnet de frunze, de miorlait de pisica la ora 3 dimineata, de alarma care anunta o noua zi, de melodie pusa pe repete…

 

– Se vede pe chipul mamei, pe chipul tatei, in tablouri, in lacrimi, in poze vechi, in poze noi, in oglinda, pe frunze galbene, pe frunze verzi, sub bradul de Craciun, pe chipul lui, al ei, al lor, al Lui, al meu, pe pagini de poezie…

 

– Se simte pe piele, in inima, pe par, pe buze, in lacrimi, in zambet. ..

 

Cum altfel as putea trai? 🙂

 



et cetera