Fragments of colors











{Mai 28, 2011}   ca spuma de lapte

Si daca maine imi pica un nor in cap, as vrea sa il iau cu mine acasa. Promit sa am grija de el.

O sa aiba locul lui. La geam, pe unul dintre fotolii. As putea chiar sa il tin si cu mine in pat daca ar vrea, dar doar din cand in cand, ca sa nu il rasfat prea tare. Apoi, in fiecare dimineata ne-am bea cafeaua impreuna. Cu spuma de lapte. Ar fi frumos ca norul meu sa semene cu spuma de lapte. Poate ca i-as pune si un nume la un moment dat. Sau poate va avea déjà un nume.

Nu l-as lua cu mine la birou, dar l-as suna din cand in cand sa ii mai povestesc despre mine. In pauza de pranz, de exemplu. Nu cred ca s-ar plictisi prea tare acasa, pentru ca Pia, pisica, ar fi cea mai fericita sa aiba pe cine sa smotoceasca si cu cine sa impartaseasca impresii. As putea chiar sa ii las sa iasa pe balcon, cu conditia sa nu se aplece prea tare peste balustrade.

Iar seara, ar putea sa vina sa ma ia de la birou. Si sa povestim o gramada pana acasa. Ba chiar sa ocolim ca sa avem timp sa vorbim si sa radem. Am merge probabil destul de des la terase cu ceaiuri si frappe-uri. Si am face poze . Iar seara, acasa, am bea vin, am citi carti despre oi fantastice si am numara stele.

Cred ca din cand in cand isi va dori sa se intoarca de unde a plecat. Ar fi liber sa o faca pentru ca i-as face o copie de la chei, astfel incat sa poata reveni  cand doreste.

As fi o fata fericita cu propriul ei nor, cazut intr-o buna zi, din senin, chiar in capul ei.

Zambesc. Pentru ca stiu ca nu o sa se intample niciodata. Sau cel putin pana nu o sa scot eu capul din nori si o sa ii astept pe ei sa cada peste mine.

Dar asta e déjà alta poveste.

Anunțuri


{Aprilie 24, 2011}   Count if…

Nu mi-a placut niciodata Excelul. Ba, o perioada destul de lunga de timp am avut o aversiune totala fata de el. Pentru ca nu stiam sa il folosesc. Pentru ca nu il intelegeam. Pentru ca nu aveam nevoie de el. Ce atatea functii si coloane si linii si patratele…oh, no, no, no!
Dar pentru ca eu sunt un caz deosebit de exceptional, si pentru ca la mine se aplica de fiecare data regula potrivit careia “de ce ti-e frica, de-aia nu scapi”, bineinteles ca m-a lovit Excelul fix in moalele capului si mi-a fost, o perioada, indispensabil. Suficient cat sa inteleg  ca dragoste cu sila se poate… cateodata.
In alta ordine de idei, ma gandeam azi ca ar fi foarte interesant daca as putea sa imi organizez viata intr-un mare excel, cu multe coloane, celule si sheet-uri. Ar fi g e-ni-al, iar lucrurile poate ar deveni mai simple.

Se da un document excel, cu multe foi.
Prima e colorata, cu coloane si linii de dimensiuni diferite, scrisa cu fonturi alambicate, dar simpatice. Aici am nopti, muzica, zambete, ganduri, nebunii. Si ar fi, ah, atat de usor sa aplic sum de toate acestea ca sa ajung la un rezultat pe care il stiu atat de bine – prietenii, care apar mereu in forme si culori diferite.

Un alt sheet are o usoara tenta de gri. Noroc ca mi-am mai bagat nasul din cand in cand in Photoshop si stiu sa corectez culorile cand una devine dominanta si-ti deranjeaza ochiu’. Doar ca nu pot sa umblu la font – e unul singur, ca da bine la eticheta.  Aici am amici, mail-uri, fun, task-uri, doua-trei frustrari, doua-trei victorii la activ si mult timp investit. Hmmm…select all, apply filter, do your best, be happy. Si dintr-o data dispare tenta de gri. Doar la ziua de salariu imi da virgula.

Pagina la care revin cu cel mai mare drag este cea in care stau cuminti pe un rand papusile, pe un rand cartile, pe unul rochitele, pe unul povestile, pe unul noptile cu ochii in tavan si multe, multe chipuri, momente si zambete minunate. Sum all = home, sweet home.

Ar mai o pagina, in care se dau asa: cafea, dimineti la soare, nopti cu fum, muzica si carti, ras isteric si fara sens, planuri pentru cand “vom fi noi mari”, secrete de impartit la doi doua, ciocolata neagra si iar cafea, evadari, poze,  ras si plans, Ei, pistrui, mare si nisip. Si Ea. Aici nu pot sa aplic vreo regula. E prea frumos fara reguli si fix de-asta ne iubim.

Si ar mai fi o pagina.  Una in care datele problemei se complica. Se dau – cuvinte, emotii, zambete stangace, priviri pe furis, intrebari nepuse, roseli puerile de obraji, soapte, intalniri pe fuga, momente care trec prea repede, jena, dor, certitudini sau indoieli, note si muzici. Well, aici nu pot aplica in niciun caz sum de….. Nope. Ar fi atat de gresit sa cred ca le-as putea avea pe toate in acelasi timp. Asa ca stiu ce fac.
Pentru a nu-mi da eroare sau cu virgula, aplic un “count if” de toata frumusetea. Un  exemplu  ipotetic – in conditiile in care X a trecut de zambete stangace, iar cuvintele au devenit mai usor de folosit, count if “X” va sti sa raspunda unor intrebari nepuse. Iar daca intrebarile I se vor pune, count if X va mai fi acolo sa le raspunda.  Sau count if X va fi placut impresionat de (rochie neagra , tocuri si ruj rosu ). (asta nu se pune ca oricine stie raspunsul, ce naiba!)  Mi se pare mie sau  e la fel de simplu sa faci asta ca atunci cand spui repede “supercalifragilisticexpialidocious”?

Privind lucrurile acum, cred ca o sa reconsider ce ziceam mai devreme…adica nici macar intr-un excel lucrurile nu ar fi mai simple, ba si-ar pierde si din farmec. Si-acum ca am lamurit-o si pe asta, las excelul la o parte si ma declar, o data in plus, perfect de acord cu asta 🙂

Disclaimer: orice asemanare cu realitatea este absolut intentionata, iar logica in paralela cu functiile din excel este pe alocuri asumat  ilogica.



{Martie 15, 2011}   eu tac. tu dormi?

Mi-am dat seama ca exista doua tipuri de tacere: a mea si a celorlalti.

A celorlalti ma enerveaza, pur si simplu o urasc, mai ales atunci cand intervine brusc, fara sa ma anunte in vreun fel. Dar ma enerveaza la fel de tare si atunci cand simt ca se va instala incet, incet, dar sigur. Adica atunci cand stiu ca in spatele unor cuvinte exista, de fapt, intentia unei taceri asumate.

Tacerea mea, in schimb, imi place. Sunt momente in care nu vreau sa vorbesc. In care pur si simplu imi las celelalte simturi sa vorbeasca pentru mine. Raspund cu ochii, raspund cu gesturile, dar nu vreau sa scot vreun sunet. Asta nu inseamna insa ca nu ma inconjor de sunete. Ba dimpotriva. Cum zic baietii astia care canta acum in winamp-ul meu – “I am a creep”.

Tacerea e buna.  Si imi rezerv dreptul de a mi-o asuma ori de cate ori simt nevoia asta. Nu ma intreba nimic. Nu imi cere nimic. In momentul asta nu suport nimic. In momentul asta pot doar sa accept tacerea ta care o sa o inteleaga pe a mea. Nu ma va deranja vocea ta. Doar ca te rog sa nu ma rogi sa o auzi pe a mea. In rest, stiu ca vom fi  pe aceeasi lungime de unda.



{Martie 6, 2011}   Pur si simplu.

E duminica seara. Dupa o saptamana plina si frumoasa. Frumoasa, frumoasa. Cu motive de a rade cu gura pana la urechi, cu oameni pe care ii iubesc, cu motive de frustrare si altele de uimire profunda cu privire la prostia umana.

Pe scurt, am avut parte de: deadline-uri peste deadline-uri (respectate sau nu), ore peste program, calcule interminabile si sume pe care probabil nu le voi avea, seara cu vin, dimineti cu cafea, martisoare, cercei cu bufnite (desi nu sunt bufnite, totusi…), zile cu fusta, zile cu blugi si seara cu zambete, muzica, portrete si fotografii.

Ah, daca as putea sa fac in asa fel incat sa adun toate  senzatiile placute acumulate in aceste ultime sapte zile, si sa le scot atunci cand voi avea impresia ca lumea e prea rea, prea proasta si prea ignoranta, poate atunci voi putea sa zambesc non-stop.

Dar cum nu pot sa fac asta, o sa imi pastrez starea placuta care m-a cuprins si ma voi bucura de seara asta de duminca si de paharul de vin din fata mea.

Maine nu stiu ce va fi. Dar acum, fara motiv, pur si simplu sunt fericita 🙂



Am un nerv mic si energic in capul pieptului. Din cand in cand mai purtam cate o discutie in care ii stabilim programul de gimnastica pentru perioada urmatoare. In seara asta am stabilit asa:

– Tumbe (Pentru calmarea nervilor.)

– Sarit intr-un picior (Pentru alungarea fluturilor. Din stomac.)

– Agitat din maini in forma de foarfece (Pentru a taia orice legaturi care s-ar putea crea intre sinapse si ventricule)

Genoflexiuni (Pentru posterior ferm. Aaaa, asta era la mine de fapt.)

– Dans din buric (Pentru calmarea spiritelor)

– Mersul piticului (Pentru alungarea piticilor de pe creier)

Asa ne place noua sa ne mentinem in forma – eu ii dau motive sa se agite, iar el imi multumeste cu semne de punctuatie – [?] sau [!] – in functie de situatie.



{Decembrie 27, 2010}   Kind of New Year’s Resolution

Nu inteleg un lucru – de ce, de fiecare data cand ne propunem sa luam decizii importante, dau cand vrem sa facem un lucru pe care ni-l dorim de ceva vreme, asteptam niste ocazii speciale? Sau ne legam de niste date fixe sau moment cheie ale existentei noastre?

Zic asta pentru ca, inevitabil, in ultimele zile am purtat discutii in care totul se invartea in jurul intrebarii – si ce ti-ai propus sa faci la anul? Sau pentru ca am tot vazut pe Facebook/ mess/ posturi pe bloguri etc celebra rezolutie a noului an.

Nu zic ca nu am facut si eu asta la un moment dat – adica un fel de to do list in care mi-am propus sa bifez cat mai multe dintre lucrurile de acolo, doar ca (helloooooo) nu s-a intamplat intocmai asa cum imi propusesem.

Este ca faza aia: “de luuuuuuuni: nu mai mananc dulciuri, ma duc la sala, imi sun prietenii, nu mai stau pe Facebook toata ziua, incep sa citesc cartea aia, imi fac ordine in sifonier, nu mai intru incaltata in camera, nu mai mananc seara etc etc etc”. Evident ca “de luuuuuuuni” se transforma in “hai de saptamana viitoare” sau “hai de pe intai, ca nu pot sa ma apuc asa de la mijlocul lunii!”

Treaba asta cu “New Year’s Resolution” cred ca, cel putin la nivel subconstient, este dublata si de semnificatia noului inceput – nu e inceput de saptamana, nu e de luna, nu e de anotimp. E un nou an. Unul care ti se deschide in fata si esti gata sa il primesti cu energie si sampanie si sa ii aclami primele secunde cu entuziasm, si,si…..si gata.

Hai ca trece si revelionul, si urmatoarele zile, si incepi job-ul, facultatea (ba e posibil sa ai si sesiune) sau ce mai ai de inceput. Evident, in forta…in primele zile.

Ca dupa-aia gata, uiti si de liste, si de rezolutii, iti bagi picioarele si rutina zilnica se reinstaleaza incet dar sigur. Si din nou aceleasi “de maine”, “de luni”, “de luna viitoare”…totul pana la o noua New Year Resolution, cand iti dai seama ce putin ai bifat din aia de anul trecut.

Asa ca stiti ce?  Pe principiul “Ok, now I’m awake. Impress me!” ia ca nu imi mai propun nimic pentru anul care vine, il las sa ma surprinda. So,

My dear 2011,

Daca anul trecut pe vremea asta aveam niste asteptari destul de mari si stiam foarte clar ce va sa vina (iata si dovada), ei bine pe tine te provoc sa ma provoci  si te provoc sa ma surprinzi, daca s-ar putea in cele mai placute moduri. Si te rog nu uita ca m-am informat si stiu ca astrele s-au aliniat intr-un mod convenabil pentru tauri, asa ca sa nu vii la mine cu vreun fel de scuze pentru ca nu le accept. Hai ca oricum imi esti déjà simpatic si abia astept sa vii! Cred ca nu o sa ne plictisim impreuna.

Yours for 365 days,

Dani



{Octombrie 31, 2010}   Asa-mi vine cateodata…

Sa fac liste si sa incerc sa le respect.

Sa sun oameni cu care nu am mai vorbit de mult prea mult timp.

Sa fac ordine si chiar sa arunc prostiile de care stiu ca nu voi avea niciodata nevoie.

Sa vizitez toate locurile in care la un  moment dat am locuit.

Sa ma plimb cu tramvaiul de la un capat la celalat si doar sa privesc pe geam oamenii pe langa care trec.

Sa sterg tot playlist-ul si sa imi fac altul nou, absolut nou, de care sa leg alte amintiri.

Sa alerg chiar daca nu ma grabesc.

Sa dansez atunci cand aud in casti melodia aia care imi place atat de mult.

Sa ma inchid doua zile in camera si sa ascult timpul cum trece.

Sa imi invit fosti prieteni la o plimbare, o ceasca de ceai, un pahar de vin…

Sa imi imaginez ca am trei ani si cred cu tarie ca Mos Craciun o sa imi lase sub brad cadoul pe care mi-l doresc atat de mult.

Sa sar intr-un picior de bucurie.

Sa plang fara motiv.

Sa ma gandesc la toate lucrurile pe care le-as schimba daca as avea sansa asta.

Sa renunt la tot pentru doua secunde, si apoi sa reiau totul de la capat ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Sa cant in fata oglinzii cu peria de par pe post de microfon.

Sa nu port nimic pe mine si sa ma plimb asa prin casa fara sa imi pese ca jaluzelele nu sunt trase.

Sa-mi aprind o tigare.

Sa ma trezesc foarte dimineata si sa pregatesc acel mic dejun.

Sa ma tin de cuvant cand spun ca “asa ceva nu se va mai intampla niciodata”.

Sa sterg cu buretele niste amintiri ca poate asa nu le voi mai folosi ca etalon.

Sa nu mai gandesc atat de mult.

Sa mananc singura o cutie intreaga de Raffaelo.

Sa imi colorez camera si sa o pun sa imi cante.

…cateodata imi iese. Cateodata nu. Si atunci cand nu imi iese, imi vine sa o iau de la capat.



{Octombrie 31, 2010}   cred…

Cred ca atunci cand voi inceta sa caut, o sa se intample de la sine. Trebuie doar sa am curajul sa renunt…



Azi dimineata, la metrou, Cioran zicea ca viata noastra este posibila doar datorita faptului ca putem uita, ca nu pastram  amintirea fiecarui moment prin care am trecut, ca nu acumulam sentimente, stari, ci le schimbam unele cu altele si de fiecare data le traim altfel.

Pentru o clipa am vrut sa il contrazic, dar apoi mi-am dat seama ca are dreptate. Mi se pare foarte interesant cum, cel putin in cazul meu, clipele fericite si foarte fericite mi-au ramas intiparite strict la nivel cognitiv, iar atunci cand le rascolesc imi provoaca cel mult un zambet melancolic. Insa, momentele pe care nu as vrea sa le mai retraiesc au ramas mult mai bine intiparite si nu doar in memorie, ci fizic, le pot retrai, sentimentele de teama, de ura, de nervi, de dor…pe astea le resimit de fiecare data cu aceeasi intensitate ca in momentul in care s-au intamplat.

Ieri, in magazin, i-am simtit parfumul…acelasi, cel pe care il stiu atat de bine. Nu mi-am amintit primul sarut, ci ultimul. Ma intreb, de ce oare?

Acum, la radio, am auzit o melodie pe care, fara sa vreau si fara sa am un rationament in spate, i-o atribui. Vine de undeva din inconstient, dar mi se pare ca e lui. Si din nou am rememorat nu seara din birou, nu lumina semi-difuza, ci  luna aia rece de ianuarie.

Ma amuz, sincer.  Ma amuz pentru ca acum nu ne-am mai vazut de foarte mult timp, nu-mi lipseste si nimic nu va mai fi ca atunci. Dar sunt lucruri care inevitabil ma fac sa ma intorc in timp si sa privesc totul cu detasare. Ce usor imi e acum…  si ce dreptate avea Cioran de dimineata! Ce bine ca putem uita!

Ce bine ca putem uita, dar ce frumos ca putem fi selectivi…



{Iulie 18, 2010}   vintage mood

Vorbind la modul general.

Romanul e inventiv. S-a demonstrat acest lucru de-a lungul timpului si continua sa se confirme. Si cum suntem in plina criza si veniturile scad invers proportional cu inventivitatea despre care vorbeam, romanul s-a hotarat sa inverseze cumva balanta asta. Pe principiul ”codrul, ramul mi-e prieten numai mie”, astazi vorbim despre trendul vintage si valorificarea resurselor.

Vorbind la modul particular.

Ca idee, bazandu-ma pe experienta mea de acum vreo 7-8 ani de a starnge toate margelele, nasturii, atele colorate de la toate matusile si verisoarele pentru a confectiona margele si bratari – lucru pe care l-am facut si au iesit niste accesorii foarte dragute pe care le mai am si acum – ma gandeam ca as putea sa ma las si eu purtata de trend-ul asta si sa ma iau de facut brose si cerceri si coliere. Mai intai pentru mine. Apoi…mai vedem.

Ei, in spiritul acestei idei, am luat internetul la pas avand ca tema de cercetare ”vintage style”. Pe langa o multime de lucruri dragute pe care le-am descoperit, recunosc ca m-am si distrat copios. Nu o sa dau link-uri, nu o sa pun poze, doar o sa expun cateva observatii  subiective de altfel, dar de la care nu ma pot abtine, recunosc.  😀 Astfel, sa zicem ca ”pentru unii…”

– Mileul de pe televizor e vintage si poate fi transformat in colier (cu greu nu am pus poza aici dar am ras cu lacrimi). Colierul se numea  ”Folwers of the dream”. Un model unicat, format dintr-un mileu crem-verziu (poate si timpul si-a adus nota sa de culoare), imbogatit cu paiete negre si 3 margele, de care erau legate 2 panglicutze de catifea. No comment

– Hainele de la SH sunt vintage. Plecand de la aceasta apreciere au aparut zeci de bloguri ale unor domnite care, din lipsa de alte preocupari, bat magazinele de haine second hand in lung si in lat, aleg diverse articole de imbracaminte, le mai cos eventual doi – trei nasturi, isi fac poze cu ele si hop, le scot la vanzare pe internet. La cost cel putin dublu. Buna afacere,zic. Daca le merge, le merge.  Intrebarea mea e insa alta – dupa ce ca oricum e destul de greu sa iti cumperi haine de pe internet (eu nu am facut asta niciodata si nici nu o voi face) pentru ca nu le poti proba, atunci de ce ai vrea sa iti cumperi in felul asta haine SH de o calitate oricum indoielnica? Probabil ca ofera credibilitate tag-ul „stare excelenta”. Probabil.

– Carpeta cu rapirea din serai e vintage!!!! Asta jur ca abatut-o la fundul gol pe aia cu mileul ,mai ales cand am vazut comentariul ”carpeta unicat, realizata de bunica mea dupa primul model aparut in sat”. Pret 750 Ron.  Unicat, nu neg asta, ca saraca femeie o fi muncit dar totusi… 750 Ron???? Oare e pretul cu TVA (24% normal) sau fara TVA? :))

– Se poarta fulgii. La gat, in par, la mana, la picior…nu conteaza. V-am zis ca romanul e inventiv. Sursa acestor fulgi este uneori indoielnica. Nu pot pune poze, dar credeti-ma ca am gasit niste ”accesorii” direct din cuibarul cu oua. Vorba aia – ce pana mea, valorificam maxim resursele!

Nu vreau sa fiu rea. Am vazut si lucruri dragute, si idei originale iar aici chiar as putea sa dau niste link-uri, dar ar fi prea multe si nu vreau sa discriminez asa ca le pastrez pentru mine in delicious 🙂 Ce am vrut sa arat este altceva – si anume ca, sub umbrela asta mare si interesanta a trend-ului vintage (care mie recunosc ca imi place) culorile si gusturile se amesteca atat de tare incat linia dintre frumos si kitsch este foarte subtire si foarte usor de trecut. Ar fi culmea acum sa ma apuc sa dau sfaturi despre cum (NU) se combina fulgii din cuibar cu nasturii de la fusta matusii, asa ca raman in coltisorul meu, fara a avea pretentia ca sunt culă, dar bucurandu-ma zilnic de culori, in stil propriu. Cam asa ceva:



et cetera