Fragments of colors











{August 27, 2011}   Pentru sori

Cand aveai tu vreo doi ani jumate, hop si eu pe lumea asta ca sa nu te las singura si sa te plictisesti. Asa ca au urmat codite impletite, carti de colorat impartite, fuste si sandale la fel, culori cu varfuri ascutite, desene animate, explorari prin poduri si prin sifoniere, masini de FBI din scaune, perne si paturi, cap-peste-cap de-a rostogolul prin frunze de toamna, placinte cu mere facute de noi, dimineti de iarna friguroase cu nasul lipit pe geamul de la bucatarie, ne-am pupat, ne-am batut, ne-am certat, am ajuns la scoala, ne trezeam cu glasul mamei…Fetele, hai, ca s-a facut maine!…te invidiam pentru desenele tale cu figuri geometrice in spatiu (cand am ajuns si eu in clasa a 8-a , mi-a trecut), pantofi cu toc, suvite roscate, „pregatiri” la mate (doamne, ce mai tipai la mine! Daca nu vedeam cele 3 perpendiculare, ce mama ma-sii sa le fac??), zile de vara in Bucuresti la camin, seri de vineri, iarna, cand veneai acasa mirosind a parfum dulce, un an de stat impreuna, telefoane, mailuri, poze…si m-am trezit ca a trecut timpul, si totusi eu am aceeasi intrebare pe care mi-o puneam cand aveam 6-7 ani si ma uitam la tine cum inca dormeai dimineata: ma, eu cu ce ma imbrac la nunta ta? 🙂 Si ma mai gandeam ca mai e asa de muuult pana atunci…na, ca nu mai este!

Dar las ca ma descurc eu cu asta. De fapt, ceea ce vroiam sa-ti spun e altceva. Si anume, sa nu uiti niciodata ca „Toti oamenii mari au fost candva copii.”! N-o zic eu, o zice Saint Exupery in Micul Print.

Gata cu asta, hai sa jucam sotron!
 



{Noiembrie 27, 2010}   O scrisoare

Deci Coelho ma enerveaza. Cum zice el asa ca Universul se concentreaza si isi aduna fortele sa lucreze pentru tine…pac, pac! Ei, ha. Se concentreaza pe el Universul asta, mai degraba.

Si mai e si vorba aia ca atunci cand iti doresti un lucru foarte mult il atragi si se va intampla. E, nici asta nu se potriveste pentru mine.

Asa ca mi-a mai ramas un singur lucru in care sa cred. Anul acesta imi pun toata speranta in Mos Craciun si o sa ii scriu. Dar nu chiar asa cum faceam cu ani in urma, cand ii trimiteam o scrisoare, pe care inainte o dadeam cu parfum, ii desenam crengute de brad si globulete rosii si ii puneam P.S. in care ii transmiteam cele mai calde si dulci salutari lui Rudolf , asteptand apoi cuminte seara de Ajun.  Anul acesta o sa comunicam via internet. Asadar…

Draga Mos Craciun,

Desi nu ti-am mai scris de ceva timp, cred ca mai nou ti-ai eficientizat si tu munca si iti verifici mai degraba adresa de e-mail decat casuta postala (si by the way…cica e mai eco asa, ca economisim hartie, gen).  Asa ca iti voi lasa mesajul meu aici, pe blog, pentru ca stiu ca tu le stii pe toate si asta cu scrisul o incadrezi la fapte bune. 😉 Iar daca nu imi sti adresa blogului, las k iti trimit un private message pe Facebook. 😉

So, desi my wishlist este relativ scurt (pt ca exclud partea cu pantofii, geanta, pijamale fluffy, cercei despre care voi discuta cu mosi craciunii care nu locuiesc in Laponia ;;) ), nu ma astept sa bifezi chiar tot ce ti-am cerut  si sa mi le lasi sub brad.  Asta pentru ca imi asum statutul de copil obraznic, rasfatat, incapatanat, dezordonat care sunt din cand in cand. Dar trebuie sa recunosti ca sunt si cuminte, simpatica, mananc tot din farfurie (desi promit sa ma las), spal vasele si imi fac patul in fiecare dimineata (sambata nu se pune :D).

Asa ca, din tot ce sti ca imi doresc, vino sa iti spun la ureche ce vreau mai mult si mai mult! Un singur lucru. Este…. 🙂 Atat.

Si acum gata, astept cuminte si te las sa iti organizezi treaba pentru ca mai e atat de putin pana la noaptea magica…

Multumesc, draga Mosule!

Dani

p.s. Transmite-i te rog, cele mai calde si dulci salutari  lui Rudolf. A, si un pupic pe nasucul rosu! :*

p.s. 2. Prajiturile si paharul de lapte ti le las tot acolo, pe soba 😉

p.s. 3.



{Octombrie 31, 2010}   cred…

Cred ca atunci cand voi inceta sa caut, o sa se intample de la sine. Trebuie doar sa am curajul sa renunt…



Azi dimineata, la metrou, Cioran zicea ca viata noastra este posibila doar datorita faptului ca putem uita, ca nu pastram  amintirea fiecarui moment prin care am trecut, ca nu acumulam sentimente, stari, ci le schimbam unele cu altele si de fiecare data le traim altfel.

Pentru o clipa am vrut sa il contrazic, dar apoi mi-am dat seama ca are dreptate. Mi se pare foarte interesant cum, cel putin in cazul meu, clipele fericite si foarte fericite mi-au ramas intiparite strict la nivel cognitiv, iar atunci cand le rascolesc imi provoaca cel mult un zambet melancolic. Insa, momentele pe care nu as vrea sa le mai retraiesc au ramas mult mai bine intiparite si nu doar in memorie, ci fizic, le pot retrai, sentimentele de teama, de ura, de nervi, de dor…pe astea le resimit de fiecare data cu aceeasi intensitate ca in momentul in care s-au intamplat.

Ieri, in magazin, i-am simtit parfumul…acelasi, cel pe care il stiu atat de bine. Nu mi-am amintit primul sarut, ci ultimul. Ma intreb, de ce oare?

Acum, la radio, am auzit o melodie pe care, fara sa vreau si fara sa am un rationament in spate, i-o atribui. Vine de undeva din inconstient, dar mi se pare ca e lui. Si din nou am rememorat nu seara din birou, nu lumina semi-difuza, ci  luna aia rece de ianuarie.

Ma amuz, sincer.  Ma amuz pentru ca acum nu ne-am mai vazut de foarte mult timp, nu-mi lipseste si nimic nu va mai fi ca atunci. Dar sunt lucruri care inevitabil ma fac sa ma intorc in timp si sa privesc totul cu detasare. Ce usor imi e acum…  si ce dreptate avea Cioran de dimineata! Ce bine ca putem uita!

Ce bine ca putem uita, dar ce frumos ca putem fi selectivi…



{Iunie 18, 2010}   Momente speciale

Fericirea e un lucru marunt, e o aripa care vibreaza…

Sunt momente speciale. Sunt momente cu care nu ne vom mai reintalni vreodata.  Sunt momente de care trebuie sa ne bucuram pentru ca tot ce ne va mai ramane din ele este amintirea a ceea ce a fost. Mi se pare ciudat cu cata usurinta trecem de la timpul viitor la timpul trecut…dar daca ce ramane in urma este o umbra de zambet , amintirea unor batai accentuate ale inimii, ochi care sclipesc si lacrimi de fericire, inseamna ca incercarea noastra de a opri prezentul nu a fost un esec, ci doar o noua lectie invatata.

Cand eram mica imi placea sa gandesc in cai verzi pe pereti.  Auzisem eu odata expresia asta si mi-am insusit-o. Si am pastrat-o pana azi. Asa ca toate proiectiile mele pentru viitor se petrec cumva in momentele alea de liniste si intuneric, cand pe pereti se joaca umbrele si luminile, desenand jocuri. Si asa am visat, nu stiu daca aveam ochii inchisi sau deschisi, la primul sarut, la primul ”te iubesc”, la prima noapte, la primele satisfactii profesionale (daca ziceam la primele laude, ar fi sunat arogant), la primii bani ai mei si numai ai mei, la roba neagra si la toca, la rochia alba si la primul ”noapte buna” in casa noastra.

Si s-au intamplat cateva dintre acestea, doar ca nu in totalitate asa cum le desenasem eu pe pereti. Cred ca m-am incurcat in lumini, umbre si cai. Primul sarut, de exemplu, nu a avut nimic din idilicul la care visa copila din mine – nici plimbarea sub clar de luna, nici atingerea calda a mainilor, nici emotia regasirii celuilalt…de fapt ploua, era frig, eu tineam umbrela, iar replica ”yuuuu..ruj?!” m-a lasat fara replica 🙂 Dar eram mici, eram simpatici…si eu aveam ruj (care era de fapt gloss transparent…pff!).

Revenind la momente speciale, azi am trait unul dintre ele – absolvirea facultatii.  Am constientizat, la fiecare pas importanta personala a clipei pe care o traiam. Si am observat sinceritatea bucuriei, frumusetea fiecaruia in parte, incununata de galben si negru. M-am jucat cu cicurele de la toca asa cum se jucau matele in Aminirile lui Creanga si nu imi venea sa cred cat de frumosi eram cu totii.

Acum, tragand linie, mi-am dat seama ca:

–          Trei ani nu au trecut degeaba

–          Sunt in jurul meu niste oameni pe care ii vreau alaturi si la urmatoarele momente speciale

–          Sesiunile, stresul, examenele, notele, seminariile, prezentele obligatorii, noptile albe, proiectele udate cu bere cu sudoarea fruntii  au fost doar un prewiew a ceea ce urmeaza

–          Pentru a tine un discurs memorabil trebuie ca mai intai, citez, ”sa scuturam stresul la baie!”

–          La pozele de azi voi reveni mereu cu aceeasi emotie si placere

Nu vorbesc despre sfarsit, ci doar despre un viitor devenit trecut. Despre acel viitor desenat in cai verzi pe peretii camerei din casa parinteasca de talentul unui copil, care, pe masura ce crestea, mai adauga detalii. Cred ca daca as reveni acasa si as suprapune amintirea zilei de azi peste desenul din camera as regasi un singur punct comun: fericirea clipei. Atunci la timpul viitor, acum la timpul trecut, in suflet mereu la timpul prezent.

… Fericirea e un lucru mic, un pitic ce danseaza.




{Iunie 6, 2010}   Fara intermediari…

Am inceput ziua destul de dragut. Cu un telefon care desi m-a trezit, nu m-a suparat, ba dimpotriva, mi-a facut placere. Cu toate astea, tonul general al zilei nu a fost tocmai asa cum mi-as fi dorit sa fie o duminica linistita. Am fost cam agitata, nervoasa, stresata, am ascultat melodiile alea pe care de obicei, cand le intalnesc in playlist le schimb fara sa clipesc, am scris la licenta printre picaturi, am baut ceai si am mancat biscuiti cu cereale. Si totusi, ceva nu a fost si, in continuare, nu este ok…

M-am gandit ca e vorba despre stres. Da, hai sa dam vina pe el – ca nu mi-am terminat licenta, ca maine am sedinta la prima ora, ca tre sa imi legalizez niste acte si nu stiu cum/ cand/ unde (noroc ca stiu de ce), ca nu mi-au iesit niste chestii asa cum mi le doream de fapt…si as mai putea insira cateva. Dar nu, nu asta e explicatia starii mele.

M-am gandit ca e vorba despre dorul de casa – poate si pentru ca m-am uitat prin niste poze gasite intamplator intr-un folder uitat de timp, am vorbit cu ai mei foarte mult azi la telefon, din varii motive mai mult sau mai putin justificate… Dar nu, nu e nici asta.

Cand am incetat sa mai caut o explicatie, am gasit-o. O data cu o melodie gasita si ea intamplator, melodie care, dupa ce mi-a amplificat starea, mi-a neutralizat-o (asta nu inseamna ca nu o mai am, insa nu o mai simt atat de intens).  Explicatia? Pai e foarte simplu – gandesc prea complicat, atat de complicat incat ma incurc in propriile-mi cuvinte, stari, ganduri, emotii, dorinte. Si ca sa fiu in pas cu tehnologia, mi-am incurcat gandurile cu noile mijloace de comunicare in masa – telefon, mail, mesaje…semne divine ale existentei celorlalti in jurul meu. Cat de ipocriti putem sa fim? De ce ne este mai usor sa ne exprimam prin intermediari si sa trimitem doar niste semnale a caror intensitate scade o data cu interesul?

Am luat o gura de ceai si am pus melodia pe repete. E momentul. Momentul sa inlocuiesc o obsesie cu alta…

Voce, chip, simt tactil. Atat. Fara nimic artificial si fara intermediari.

Nu mai sunt aici. Traiesc…deci ma gasiti afara.

In loc de concluzie – tant pis!



{Iunie 3, 2010}   Ia d-aici!

Talentul e innascut…nimic de zis, dar mare parte din formele in care se materializeaza se datoreaza antrenamentului asiduu si facut cu mult sacrificiu si daruire. Bai, dar au unii un talent sa-ti  f*%a  ziua….exact atunci cand ti-e lumea mai draga. Cum ziceam, tine de antrenament si de o practica constanta (nu am vrut sa evit cacofonia, na!) la care se adauga o strategie de exacerbare a talentului pusa la punct cu minutiozitate.

Exemple concrete? Ohohoho..fara numar, baby, doar ca azi le-a intrecut pe toate. Nu are rost sa povestesc cum, de ce, unde, cine…n-are rost.  Dar particularitatea momentului merita toata atentia. (Imi pare rau ca nu am avut timp sa scriu cand eram in mijlocul actiunii pentru ca poate as fi depus un pic mai mult patos. Acum, m-am calmat, slava  Domnului!).

Revenind la particularitatea momentului, aceasta consta intr-o serie de ganduri care mi-au trecut prin cap fulgerator, amestecandu-se cu cel mai colorat limbaj de care m-am simtit in stare (si-am fost intr-o forma de zile de mari, credeti-ma!), ganduri datorita carora mi-am dat seama ca nu merita, chiar nu merita sa imi consum energia degeaba.

Gandul 1 – Cat kkt poti sa mananci?

Gandul 2 – Doamne, cat pot sa urasc oamenii incoerenti, care se contazic singuri.

Gandul 3 – Ei, hai? Mai poti?

Gandul 4 – Vezi ca ti s-a strambat o suvita de par si ti s-a intins un pic ruju!

Gandul 5 – Ce manac eu azi la pranz?

Gandul 6 – Hai frate, n-ai terminat?

Gandul 7 – Cred ca imi comand niste paste sau o salata….

Gandul 8 – De ce s-a facut liniste, ai intrebat ceva? A, pot sa vorbesc si io? Pfiuuu…saru-mana, ca credeam ca nu mai taci. Dar parca m-as abtine ca mi-e sa nu scap vreuna colorata.

Gandul 9 – Ipocrit, narcisist, pupincurist….

Gandul 10 – Sa-mi trag palme, e abia 10! Ma duc sa imi fac o cafea.

Gandul 11 –

Atat. Hai c-a mai trecut o zi!



De fiecare data e la fel de alba si de parfumata. Si de fiecare data isi trage energia din mine ca sa isi poate deschide petalele de ceara.

Data trecuta s-a deschis brusc, nu m-a anuntat, exact cand mi-era lumea mai draga si mi-a rapit zambetul pe care de cateva zile il duceam cu mine pe oriunde mergeam. Am ignorat-o ceva vreme dar, desi incercam sa nu o vad, ii simteam parfumul. Cum as fi putut  sa o mai evit? Devenise simptomatic si era deja a doua oara, asa ca stiam ce urma sa se intample. Floarea e de treaba totusi pentru ca, inainte sa se inchida, a stat cu mine sa ii scriu. Apoi mi-a sarutat fruntea si s-a retras invaluita in parfum.

Acum planuieste sa infloreasca din nou…ii aud petalele gemand in foile bobocului, incercand sa evadeze. Radacinile sunt deja bine infipte si trag energie.  Nu stiu totusi ce sa cred si ar fi bine sa nu o subapreciez…poate acum stie o poveste frumoasa, fara  personaje dubioase cu flori in par, fara intrebari la care nu o sa imi raspunda niciodata nimeni, fara jocuri de certitudini si incertitudini.

Nu uit de ea…o ingrijesc poate cu mai multa pasiune decat pe altele. Dar, intr-o relatie intotdeauna vine un moment in care, in ciuda respectului, a momentelor frumoase, a iubirii reciproce, ei bine iti vine sa iti bagi picioarele si sa pui conditii. Eu nu pun mai multe, e suficienta una singura – vreau sa imi spuna povestea Aia, pe care stiu ca o stie dar pe care nu vrea sa mi-o spuna pana la capat…

Cer mult? 🙂



{Mai 25, 2010}   AMP, gen!

Cand eram mica ma gandeam cat de misto e sa fii mare.

Ma uitam la ai mei cum se pregatesc ei gravi de serviciu, cum mama calca cu grija camasa tatei (mare mister pentru mine chiar si acum cum poate sa iti iasa treaba asta), cum vorbesc chestii complicate pe care ma straduiam sa le inteleg, cum planuiau vacantele si depindeam de ei in tot ce faceam…  Ma fascina sa o privesc pe mama cand isi aranja parul si ramaneam cu gura cascata cand facea asta (motiv din care am inghitit fixativ la greu), iar de tata imi placea cand incerca sa imi explice cum sta treaba cu muzica rock si dadeam impreuna din cap pe niste melodii greu de inteles pentru mine (de fapt am fost perspicace de mica si mi-am dat eu seama ca e ceva cool in treaba asta, desi ma alegeam cu niste dureri grave de cap dup-aia). Si in fiecare zi imi doream sa ma fac si eu mare, sa pot sa am si eu portofelul meu cu bani, sa pot sa imi aranjez si eu parul, sa ma pupe si pe mine ”un el” pentru ca m-am facut frumoasa sau am gatit ceva bun.

In acest sens, am facut repetitii – am rupt ceva tocuri de la pantofii mamei, mi-am facut buzele cu oja (pentru ca Sue Ellen din Dallas avea un ruj care semana cu sticluta de oja a mamei – acum imi dau seama ca era un luciu de buze), am facut prajituri (fara) praf (de copt), am citit carti cocotata in copaci (imi exersam skill-urile de lady, deah)  si dintr-o dataaaaaa…m-am trezit ca m-am facut mare.

La naiba in puii mei, ce sa zic? Nu mai e asa distractiv pe cum parea atunci, e ceva mai complicat decat imi imaginam. Dar nu ma plang si pentru ca am fost intotdeauna un pic mai inventiva decat media (si modesta, da!) mi-am dat seama ca as putea sa ma joc in continuare, dar cu alte jucarii si dupa alte reguli. Cand eram mica, de fiecare data inventam povesti cu final fericit…si acum tot eu le inventez dar cateodata mai dau gres…imi permit, e marja aia de eroare pe care nu  o pot controla, si in plus ar fi prea banal daca as sti cum se termina totul 🙂

Si ca sa nu zic ca am trecut degeaba prin facultate si nu am invatat nimic (in afara de cum ne scuturam stresul la baie – prietenii fcrp-isti stiu de ce), am sa aplic in jocul meu regula de aur de la stafe, adica AMP (Atitudine Mentala Pozitiva) sa vedem daca da rezultate.  Daca nu , o sa incerc si eu asa:

Hai ca m-am prostit destul…ma iau totusi de invatat. 🙂

Je vuz embriz!



{Mai 23, 2010}   cocktail morning

Am avut din nou nevoie de cel putin 10 minute sa realizez in ce zi a saptamanii  suntem si de ce alarma de la ceas se incapatana sa ma trezeasca la nesimtita ora 6.30 (de parca era vina ei ca o setasem eu asa…dar in fine!). Mi-am dat intr-un final seama cand, deschizand putin ochii am vazut ca stimabilul domn Tarde imi veghease toata noaptea de pe perna din stanga.  M-am simtit prost pentru ca inca de dimineata trecuta imi dadusem intalnire si cu Habermas, dar l-am lasat sa ma astepte la vreo 150 de pagini distanta. Sunt o neserioasa dar pana la urma e ok, ne intalnim azi si bem o cafea impreuna..estimez pe la ora 14.00 si ii povestesc si motivele intarzierii. O sa inteleaga si uite-asa toata lumea e fericita 🙂

In alta ordine de idei, alta e povestea acestei dimineti.  Nu stiu cum s-a facut, dar s-au aliniat stelele in asa fel incat cafeaua a iesit exact asa cum imi place mie, am redescoperit o melodie pe care am ascultat-o pana cum de cel putin 5-6 ori (si intre noi fie vorba, e una dintre cele mai frumoase povesti  spusa in versuri si note pe care o stiu si pe care o gasesc de fiecare data la fel de emotionanta :)), florile pe care le-am primit vineri s-au inviorat si sunt la fel de frumoase, matza vecinului, cea care sare tot timpul pe pervazul meu, si-a dat seama in sfarsit ca putem purta o discutie decenta fara sa ii fac vreun rau (si a tors :X), mi-am gasit culorile asa ca voi avea un curs foarte atragator la sfarsitul acestei zile, parul imi sta perfect (nu ca m-ar vedea cineva, dar trebuia sa mentionez macar ca sa tin eu minte ca se poate),  si, ce e cel mai important, chiar am chef sa ma iau de treaba (”Exact d-aia stai tu acum sa scrii pe blog , nu?” zise vocea ratiunii. O recalcitranta, zic, fara sa o bag in seama.)

De-acum gata. Am treaba.

Dar mai intai, sa o mai ascult o data….



et cetera