Fragments of colors











{Mai 30, 2011}   Problema de matematica

In seara asta mi-am amintit de prima data. Prima data cand am desenat o inimioara si m-am gandit la altcineva decat la mama.
Era prin clasa a patra, la ora de matematica. Trebuia sa fac proba si sa vad daca mi-a iesit corect problema. M-a intrebat, pe un ton un pic superior (de mica mi-au placut astia care sunt un pic cu nasul pe sus, nu de-alta dar ca sa am peste ce sa le dau), daca rezultatul la care am ajuns era acelasi ca si al lui. Si am zis da (desi nu-mi daduse), dar s-a multumit sa ma creada si s-a intors la el la banca, vazandu-si mai departe de calcule. Atunci am vrut sa modific rezultatul pe foaia alba cu patratele, dar n-am mai avut chef, asa ca am inceput sa desenez. Si mi-a iesit o inimioara. Imi aduc aminte si acum, pe pagina din dreapta. In coltul de sus. Rezultatul la care ajunsesem era insa unul corect. Imi placea de Alex.
El – inalt, destept, infumurat si greu de abordat, mereu preocupat si foarte important. Mereu ordonat, cu caiete liniate si uniforma calcata si temele facute. Eu – la fel de inalta ca si el (ha!), cu parul un pic dezordonat,  cu orar colorat, cu  x si 0 la sfarsitul caietelor, visatoare la ore, prima care iesea in pauza, somnoroasa dimineata, cu creioane colorate mereu in penar si cu copiute pe bancile de lemn (ca nu le vedea nimeni).  La ora aia  de mate am horatat ca m-am indragostit. Dar nu stiam ce sa fac mai departe, asa ca mi-am pus la cale un intreg plan astfel incat sa il fac si pe el sa ajunga la acelasi rezultat ca si mine.
Prima tactica: hartuirea emotionala prin presarare de intrebari si observatie de la distanta. Concret:  pandit in pauza si cand nimeni nu era atent, pac – una bucata floare albastra adaugata intre paginile caietelor.  Evident ca dupa cateva zile, intr-una dintre pauze, cand vorbeam cu totii adunati in jurul ultimei banci din spatele clasei, a marturisit ca cineva ii pune flori in caiete. Insa, in loc sa banuiasca vreo domnita amorezata si cu ochii dati peste cap, el credea ca este de fapt un coleg de clasa care in felul acela ii multumea pentru ca ii da caietul sa isi copieze temele. Sa zicem ca a fost prima “deceptie” in dragoste sau cu alte cuvinte, prima data cand am aruncat privirea “ba, esti prost?”
Ok, daca asta cu floarea nu a mers, am trecut la ceva mai evident. Si anume, hai sa confruntam caietele de teme.  O ocazie foarte buna de a ma aseza langa el in banca si de a reduce distanta fizica dintre noi. Proasta decizie. Pentru ca s-a dovedit ca aveam doua stiluri complet diferite de a rezolva problemele la matematica si atunci principala lui preocupare a devenit “cum ai facut astaaaa? Uite, uite…si ai rezolvat mai repede!” Deci, din pacate,  atentia ii era atrasa de sirurile de cifre si necunoscute de pe caietul cu patratele. Asa ca nu era funny deloc si a trebuit sa inventez altceva.
Am incercat mai multe: sa ii explic la lucru manual cum se cos musculite mai complicate pe etamina, la sport sa ii arat cum pot eu sa fac abdomene fara sa ma opresc, in pauze sa ii prezint toate cartile de la tata din biblioteca de care consideram eu ca ar putea fi in vreun fel atras. Nimic. Ma frate, da nimic, nimic.
Si cand sa ma las pagubasa, s-a intamplat. Cu o figura extrem de serioasa si grava, mi-a aruncat intr-o ora un biletel. Mi-a spus ca trebuie sa vorbim in pauza.  Respiratia mi s-a taiat. La fel si pamantul de sub picioare.  Cand in sfarsit s-a sunat, am inceput sa am emotii. Nu il puteam privi in ochi, il ignoram si asteptam sa vina el la mine, sa fie el cel care ia initiativa. Evident ca nu am iesit cu fetele in pauza, am zis ca mai stau sa repet. Intr-un final a venit si s-a asezat in banca, privindu-ma fix.
El: “azi trebuie sa ne vedem dupa ore”.
Eu: (in loc de pupile – inimioara_inimioara)” s-ar putea sa am treaba” (si in gand: de unde naiba am scos-o pe asta???!)
El: “da, si eu am pregatire la engleza.”
Eu: …blanc, nimic, m-a incuiat cu asta…
El:  “hai sa ne vedem la bancuta din spatele scolii dupa ultima ora”.
Eu: “bine, dar nu pot sa stau mult”.
Si-au mai trecut doua ore, val vartej, fara vreo noima, fara ca eu sa pot fi atenta. Ma gandeam doar la bancuta aia de  pe iarba. Si ma mai gandeam la faptul ca tanti care statea gard in gard cu gradinita unde urma sa aiba loc intalnirea, era foarte buna prietena cu mama. Dar nu mai conta. Daca ma vedea, urma sa ma prefac ca nu am observat-o trecand.
Si s-a sunat. Si mi-am strans tot de pe banca, iar cand mi-am aruncat ochii in calsa, el tocmai iesise pe usa.  Am iesit si eu si am mers in spatele scolii, pe bancuta de pe iarba, unde el déjà ajunsese.  Avea ceva in brate. O carte. M-am asezat si i-am spus: “de ce naiba am venit aici la soare? Nu puteam sa stam in clasa?”  (da stiu, pac cu bata in balta!).  El mi-a zambit (si era chiar simpatic cu zambetul ala al lui de semi-tocilar cu potential) si mi-a spus: “am aflat ceva”. Eu probabil am rosit si am privit in jos. El: “da da, uite – din cartea asta exersezi tu si de aia stii sa faci problemele la mate – recunoaste, nu-i asa?”
Era o culegere pe care o vazusem pe la sora-mea dar pe care o evitasem pe cat posibil. Ceva cu probleme de olimpiada, de clasa a V-a.
A fost a doua oara cand m-am uita la el cu privirea de “ba, esti prost?” si cand i-am vazut si fata aia de “evrika” i-am zis: “nu-mi pierd timpul cu prostii” si am plecat.
In acea zi cu soare si iarba verde am inteles un lucru – in viata problemele sunt de doua feluri: la matematica si cu barbatii. Imi mentin in continuare parerea.

Anunțuri


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

et cetera
%d blogeri au apreciat asta: