Fragments of colors











Ce faci atunci cand iti dai seama ca a trecut niste timp (mult, putin, nu conteaza), a trecut si nu ai facut altceva decat sa il pierzi crezand ca lucrurile vor fi mai bune sau mai drepte sau mai frumoase sau, macar, vor fi ca inainte?

Ce faci atunci cand zilele au devenit toate la fel, si nu ”la fel” oricum. Ci la fel de gri, in ciuda soarelui galben si al cerului albastru?

Ce faci cand paginile de la cartile pe care le citeai candva au devenit dintr-o data neatragatoare, iar filmele pe care le cautai ca sa le vezi in 2, 3, 4…au devenit doar somniferul dinainte de 12 noaptea?

Ce faci cand ceilalti te cheama cu zambetul pe buze, dar raspunsul tau devine un automat si permanent ”nu”?

Ce faci cand toate visele, sperantele si dorintele realizezi ca se intampla intotdeauna pe dos ?

Ce faci cand inima ta are prea mult de dat si pe nimeni care sa primeasca?

Ce faci cand ochii iti sunt prea obositi sa mai priveasca aceleasi personaje din jur, iar urechile prea obosite sa le auda replicile?

Ce faci cand  mai mult decat orice iti doresti sa pleci, sa nu te mai uiti inapoi, sa schimbi, sa alergi, sa razi, sa dansezi, sa vorbesti despre orice, sa fii liber?

Ce faci? Hm? Ce faci?

Iti spun eu: iti dai doua palme, iti stergi ochii, te ridici si mergi mai departe.  Scurt, rapid si fara comentarii!

…si totusi, ce faci cand nici asta nu functioneaza?

Anunțuri


{Iunie 18, 2010}   Momente speciale

Fericirea e un lucru marunt, e o aripa care vibreaza…

Sunt momente speciale. Sunt momente cu care nu ne vom mai reintalni vreodata.  Sunt momente de care trebuie sa ne bucuram pentru ca tot ce ne va mai ramane din ele este amintirea a ceea ce a fost. Mi se pare ciudat cu cata usurinta trecem de la timpul viitor la timpul trecut…dar daca ce ramane in urma este o umbra de zambet , amintirea unor batai accentuate ale inimii, ochi care sclipesc si lacrimi de fericire, inseamna ca incercarea noastra de a opri prezentul nu a fost un esec, ci doar o noua lectie invatata.

Cand eram mica imi placea sa gandesc in cai verzi pe pereti.  Auzisem eu odata expresia asta si mi-am insusit-o. Si am pastrat-o pana azi. Asa ca toate proiectiile mele pentru viitor se petrec cumva in momentele alea de liniste si intuneric, cand pe pereti se joaca umbrele si luminile, desenand jocuri. Si asa am visat, nu stiu daca aveam ochii inchisi sau deschisi, la primul sarut, la primul ”te iubesc”, la prima noapte, la primele satisfactii profesionale (daca ziceam la primele laude, ar fi sunat arogant), la primii bani ai mei si numai ai mei, la roba neagra si la toca, la rochia alba si la primul ”noapte buna” in casa noastra.

Si s-au intamplat cateva dintre acestea, doar ca nu in totalitate asa cum le desenasem eu pe pereti. Cred ca m-am incurcat in lumini, umbre si cai. Primul sarut, de exemplu, nu a avut nimic din idilicul la care visa copila din mine – nici plimbarea sub clar de luna, nici atingerea calda a mainilor, nici emotia regasirii celuilalt…de fapt ploua, era frig, eu tineam umbrela, iar replica ”yuuuu..ruj?!” m-a lasat fara replica 🙂 Dar eram mici, eram simpatici…si eu aveam ruj (care era de fapt gloss transparent…pff!).

Revenind la momente speciale, azi am trait unul dintre ele – absolvirea facultatii.  Am constientizat, la fiecare pas importanta personala a clipei pe care o traiam. Si am observat sinceritatea bucuriei, frumusetea fiecaruia in parte, incununata de galben si negru. M-am jucat cu cicurele de la toca asa cum se jucau matele in Aminirile lui Creanga si nu imi venea sa cred cat de frumosi eram cu totii.

Acum, tragand linie, mi-am dat seama ca:

–          Trei ani nu au trecut degeaba

–          Sunt in jurul meu niste oameni pe care ii vreau alaturi si la urmatoarele momente speciale

–          Sesiunile, stresul, examenele, notele, seminariile, prezentele obligatorii, noptile albe, proiectele udate cu bere cu sudoarea fruntii  au fost doar un prewiew a ceea ce urmeaza

–          Pentru a tine un discurs memorabil trebuie ca mai intai, citez, ”sa scuturam stresul la baie!”

–          La pozele de azi voi reveni mereu cu aceeasi emotie si placere

Nu vorbesc despre sfarsit, ci doar despre un viitor devenit trecut. Despre acel viitor desenat in cai verzi pe peretii camerei din casa parinteasca de talentul unui copil, care, pe masura ce crestea, mai adauga detalii. Cred ca daca as reveni acasa si as suprapune amintirea zilei de azi peste desenul din camera as regasi un singur punct comun: fericirea clipei. Atunci la timpul viitor, acum la timpul trecut, in suflet mereu la timpul prezent.

… Fericirea e un lucru mic, un pitic ce danseaza.




{Iunie 6, 2010}   Fara intermediari…

Am inceput ziua destul de dragut. Cu un telefon care desi m-a trezit, nu m-a suparat, ba dimpotriva, mi-a facut placere. Cu toate astea, tonul general al zilei nu a fost tocmai asa cum mi-as fi dorit sa fie o duminica linistita. Am fost cam agitata, nervoasa, stresata, am ascultat melodiile alea pe care de obicei, cand le intalnesc in playlist le schimb fara sa clipesc, am scris la licenta printre picaturi, am baut ceai si am mancat biscuiti cu cereale. Si totusi, ceva nu a fost si, in continuare, nu este ok…

M-am gandit ca e vorba despre stres. Da, hai sa dam vina pe el – ca nu mi-am terminat licenta, ca maine am sedinta la prima ora, ca tre sa imi legalizez niste acte si nu stiu cum/ cand/ unde (noroc ca stiu de ce), ca nu mi-au iesit niste chestii asa cum mi le doream de fapt…si as mai putea insira cateva. Dar nu, nu asta e explicatia starii mele.

M-am gandit ca e vorba despre dorul de casa – poate si pentru ca m-am uitat prin niste poze gasite intamplator intr-un folder uitat de timp, am vorbit cu ai mei foarte mult azi la telefon, din varii motive mai mult sau mai putin justificate… Dar nu, nu e nici asta.

Cand am incetat sa mai caut o explicatie, am gasit-o. O data cu o melodie gasita si ea intamplator, melodie care, dupa ce mi-a amplificat starea, mi-a neutralizat-o (asta nu inseamna ca nu o mai am, insa nu o mai simt atat de intens).  Explicatia? Pai e foarte simplu – gandesc prea complicat, atat de complicat incat ma incurc in propriile-mi cuvinte, stari, ganduri, emotii, dorinte. Si ca sa fiu in pas cu tehnologia, mi-am incurcat gandurile cu noile mijloace de comunicare in masa – telefon, mail, mesaje…semne divine ale existentei celorlalti in jurul meu. Cat de ipocriti putem sa fim? De ce ne este mai usor sa ne exprimam prin intermediari si sa trimitem doar niste semnale a caror intensitate scade o data cu interesul?

Am luat o gura de ceai si am pus melodia pe repete. E momentul. Momentul sa inlocuiesc o obsesie cu alta…

Voce, chip, simt tactil. Atat. Fara nimic artificial si fara intermediari.

Nu mai sunt aici. Traiesc…deci ma gasiti afara.

In loc de concluzie – tant pis!



{Iunie 5, 2010}   love story

„Lucia şi Ursu erau departe, departe, se contopeau cu zarea. Se ţineau de mână, de vârful degetelor, se lăsau însoţiţi de vuietul aprig al mării.

-Noi, Lucia, ne-am spus totul…”



{Iunie 3, 2010}   Ia d-aici!

Talentul e innascut…nimic de zis, dar mare parte din formele in care se materializeaza se datoreaza antrenamentului asiduu si facut cu mult sacrificiu si daruire. Bai, dar au unii un talent sa-ti  f*%a  ziua….exact atunci cand ti-e lumea mai draga. Cum ziceam, tine de antrenament si de o practica constanta (nu am vrut sa evit cacofonia, na!) la care se adauga o strategie de exacerbare a talentului pusa la punct cu minutiozitate.

Exemple concrete? Ohohoho..fara numar, baby, doar ca azi le-a intrecut pe toate. Nu are rost sa povestesc cum, de ce, unde, cine…n-are rost.  Dar particularitatea momentului merita toata atentia. (Imi pare rau ca nu am avut timp sa scriu cand eram in mijlocul actiunii pentru ca poate as fi depus un pic mai mult patos. Acum, m-am calmat, slava  Domnului!).

Revenind la particularitatea momentului, aceasta consta intr-o serie de ganduri care mi-au trecut prin cap fulgerator, amestecandu-se cu cel mai colorat limbaj de care m-am simtit in stare (si-am fost intr-o forma de zile de mari, credeti-ma!), ganduri datorita carora mi-am dat seama ca nu merita, chiar nu merita sa imi consum energia degeaba.

Gandul 1 – Cat kkt poti sa mananci?

Gandul 2 – Doamne, cat pot sa urasc oamenii incoerenti, care se contazic singuri.

Gandul 3 – Ei, hai? Mai poti?

Gandul 4 – Vezi ca ti s-a strambat o suvita de par si ti s-a intins un pic ruju!

Gandul 5 – Ce manac eu azi la pranz?

Gandul 6 – Hai frate, n-ai terminat?

Gandul 7 – Cred ca imi comand niste paste sau o salata….

Gandul 8 – De ce s-a facut liniste, ai intrebat ceva? A, pot sa vorbesc si io? Pfiuuu…saru-mana, ca credeam ca nu mai taci. Dar parca m-as abtine ca mi-e sa nu scap vreuna colorata.

Gandul 9 – Ipocrit, narcisist, pupincurist….

Gandul 10 – Sa-mi trag palme, e abia 10! Ma duc sa imi fac o cafea.

Gandul 11 –

Atat. Hai c-a mai trecut o zi!



et cetera