Fragments of colors











{Mai 29, 2010}   o relatie speciala…

Ce-mi place cand e caaald…immm…ce bine e! Am dat drumul la ventilator si ma bate drept in cap si in acelasi timp imi ridica si fusta (interesant nu? Nu va spun in ce pozitie stau, dar oricum sa stiti ca e comoda si e cat se poate de confortabila pentru starea de epuizare/ lene/ somn/ incantare/ entuziasm pe care o am acum).

Ascult o melodie care ar putea fi in acelasi timp vesela si deprimanta, doar ca ma fac ca nu ii aud versurile si totul e perfect. Ma gandesc acum ca sunt momente in care mi-e lene sa gandesc prea coerent si imi vin asa tot felul de chestii in cap pe care nu ma straduiesc sa le pun in ordine. Si ies uneori lucruri foarte interesante…

Acum e un moment de genul asta, dar avand in vedere faptul ca am inceput sa scriu o sa incerc sa pastrez un grad minim de decenta si coerenta in ganduri, fara sa fac insa din asta un scop pentru ca nu cred ca o sa reusesc. As citi ce am scris pana acum, aici, dar nu ma simt in stare asa ca o sa ma concentrez sa ma opresc pe un singur subiect. De fapt, ma gandeam la o chestie…si anume la relatia mea foarte speciala cu norocul.

Sa va explic. Suntem un fel de soarecele si pisica (eu fiind pisica, evident). Cu alte cuvinte eu alerg dupa el, incerc sa il conving sa apara, sa isi faca simtita prezenta, sa ma bucur si eu de el, sa ii soptesc cuvinte de amor… Iar el, un insensibil. Un nesimtit care imi taie fata de fiecare data la nivel milimetric, apoi in goana lui mai are si tupelul sa se intoarca, sa scoata limba si sa se trambe la mine. Deci cum spuneam, ne vedem doar in trecere si atunci isi bate joc de mine.

Caz concret – nu am invatat un subiect  pentru examen, ala imi pica; am uitat sa imi iau umbrela de acasa, nu-i nimic, ploua din senin; vreau sa imi cumpar o rochie care a stat 2 luni pe manechinul din magazin, o ia altcineva fix din fata mea; ma rog sa nu ma intalnesc cu vecina de la 4 in lift, e…ba ea e acolo asteptandu-ma; imi iau bilete la concert, nu ma agit prea tare ca sigur se amana. Asta asa, in mare, foarte mare…ca sa va dati seama despre ce vorbesc. Bai si am incercat  cu gandirea pozitiva, poate-poate atrag spiritili…nimic. Cum s-ar zice, merg prea atenta pe strada sa nu calc in ceva (my bad!).

Ei, dar mi-a venit o idee. Si cred ca o pun in aplicare. Imi fac eu frumos pe desktop un folder, deschid un docoment word, deschis Google si caut ”cum atrag norocul”. Ia sa vezi ce strategie feng șui imi fac, imi redecorez camera, imi iau chilotii pe dos si mi-i asortez intotdeuna cu sutienul, plec cu dreptul din camera, scuip toate pisicile negre si fug de popi. Google zice multe…o sa le incerc pe toate la un moment dat. Sau ar trebui pe toate in acelasi timp? Nu ma prea  pricep la asta cu norocul. O sa va spun totusi care a dat rezultate…

Intre timp, pentru ca imi place adrenalina si pentru ca vreau sa il sfidez pe nesimtit, am jucat la loto. Daca vreti sa jucati si voi, dati-mi un semn sa va spun numerele mele. Sigur nu ies, asa ca va mariti sansele de castig 😉

later edit Azi le-am combinat: cea mai nasoala varianta de subiecte la examen + semiconcert cu ploaie si fara umbrela. Io v-am zis ca nu ma încurc…



De fiecare data e la fel de alba si de parfumata. Si de fiecare data isi trage energia din mine ca sa isi poate deschide petalele de ceara.

Data trecuta s-a deschis brusc, nu m-a anuntat, exact cand mi-era lumea mai draga si mi-a rapit zambetul pe care de cateva zile il duceam cu mine pe oriunde mergeam. Am ignorat-o ceva vreme dar, desi incercam sa nu o vad, ii simteam parfumul. Cum as fi putut  sa o mai evit? Devenise simptomatic si era deja a doua oara, asa ca stiam ce urma sa se intample. Floarea e de treaba totusi pentru ca, inainte sa se inchida, a stat cu mine sa ii scriu. Apoi mi-a sarutat fruntea si s-a retras invaluita in parfum.

Acum planuieste sa infloreasca din nou…ii aud petalele gemand in foile bobocului, incercand sa evadeze. Radacinile sunt deja bine infipte si trag energie.  Nu stiu totusi ce sa cred si ar fi bine sa nu o subapreciez…poate acum stie o poveste frumoasa, fara  personaje dubioase cu flori in par, fara intrebari la care nu o sa imi raspunda niciodata nimeni, fara jocuri de certitudini si incertitudini.

Nu uit de ea…o ingrijesc poate cu mai multa pasiune decat pe altele. Dar, intr-o relatie intotdeauna vine un moment in care, in ciuda respectului, a momentelor frumoase, a iubirii reciproce, ei bine iti vine sa iti bagi picioarele si sa pui conditii. Eu nu pun mai multe, e suficienta una singura – vreau sa imi spuna povestea Aia, pe care stiu ca o stie dar pe care nu vrea sa mi-o spuna pana la capat…

Cer mult? 🙂



{Mai 25, 2010}   AMP, gen!

Cand eram mica ma gandeam cat de misto e sa fii mare.

Ma uitam la ai mei cum se pregatesc ei gravi de serviciu, cum mama calca cu grija camasa tatei (mare mister pentru mine chiar si acum cum poate sa iti iasa treaba asta), cum vorbesc chestii complicate pe care ma straduiam sa le inteleg, cum planuiau vacantele si depindeam de ei in tot ce faceam…  Ma fascina sa o privesc pe mama cand isi aranja parul si ramaneam cu gura cascata cand facea asta (motiv din care am inghitit fixativ la greu), iar de tata imi placea cand incerca sa imi explice cum sta treaba cu muzica rock si dadeam impreuna din cap pe niste melodii greu de inteles pentru mine (de fapt am fost perspicace de mica si mi-am dat eu seama ca e ceva cool in treaba asta, desi ma alegeam cu niste dureri grave de cap dup-aia). Si in fiecare zi imi doream sa ma fac si eu mare, sa pot sa am si eu portofelul meu cu bani, sa pot sa imi aranjez si eu parul, sa ma pupe si pe mine ”un el” pentru ca m-am facut frumoasa sau am gatit ceva bun.

In acest sens, am facut repetitii – am rupt ceva tocuri de la pantofii mamei, mi-am facut buzele cu oja (pentru ca Sue Ellen din Dallas avea un ruj care semana cu sticluta de oja a mamei – acum imi dau seama ca era un luciu de buze), am facut prajituri (fara) praf (de copt), am citit carti cocotata in copaci (imi exersam skill-urile de lady, deah)  si dintr-o dataaaaaa…m-am trezit ca m-am facut mare.

La naiba in puii mei, ce sa zic? Nu mai e asa distractiv pe cum parea atunci, e ceva mai complicat decat imi imaginam. Dar nu ma plang si pentru ca am fost intotdeauna un pic mai inventiva decat media (si modesta, da!) mi-am dat seama ca as putea sa ma joc in continuare, dar cu alte jucarii si dupa alte reguli. Cand eram mica, de fiecare data inventam povesti cu final fericit…si acum tot eu le inventez dar cateodata mai dau gres…imi permit, e marja aia de eroare pe care nu  o pot controla, si in plus ar fi prea banal daca as sti cum se termina totul 🙂

Si ca sa nu zic ca am trecut degeaba prin facultate si nu am invatat nimic (in afara de cum ne scuturam stresul la baie – prietenii fcrp-isti stiu de ce), am sa aplic in jocul meu regula de aur de la stafe, adica AMP (Atitudine Mentala Pozitiva) sa vedem daca da rezultate.  Daca nu , o sa incerc si eu asa:

Hai ca m-am prostit destul…ma iau totusi de invatat. 🙂

Je vuz embriz!



{Mai 23, 2010}   cocktail morning

Am avut din nou nevoie de cel putin 10 minute sa realizez in ce zi a saptamanii  suntem si de ce alarma de la ceas se incapatana sa ma trezeasca la nesimtita ora 6.30 (de parca era vina ei ca o setasem eu asa…dar in fine!). Mi-am dat intr-un final seama cand, deschizand putin ochii am vazut ca stimabilul domn Tarde imi veghease toata noaptea de pe perna din stanga.  M-am simtit prost pentru ca inca de dimineata trecuta imi dadusem intalnire si cu Habermas, dar l-am lasat sa ma astepte la vreo 150 de pagini distanta. Sunt o neserioasa dar pana la urma e ok, ne intalnim azi si bem o cafea impreuna..estimez pe la ora 14.00 si ii povestesc si motivele intarzierii. O sa inteleaga si uite-asa toata lumea e fericita 🙂

In alta ordine de idei, alta e povestea acestei dimineti.  Nu stiu cum s-a facut, dar s-au aliniat stelele in asa fel incat cafeaua a iesit exact asa cum imi place mie, am redescoperit o melodie pe care am ascultat-o pana cum de cel putin 5-6 ori (si intre noi fie vorba, e una dintre cele mai frumoase povesti  spusa in versuri si note pe care o stiu si pe care o gasesc de fiecare data la fel de emotionanta :)), florile pe care le-am primit vineri s-au inviorat si sunt la fel de frumoase, matza vecinului, cea care sare tot timpul pe pervazul meu, si-a dat seama in sfarsit ca putem purta o discutie decenta fara sa ii fac vreun rau (si a tors :X), mi-am gasit culorile asa ca voi avea un curs foarte atragator la sfarsitul acestei zile, parul imi sta perfect (nu ca m-ar vedea cineva, dar trebuia sa mentionez macar ca sa tin eu minte ca se poate),  si, ce e cel mai important, chiar am chef sa ma iau de treaba (”Exact d-aia stai tu acum sa scrii pe blog , nu?” zise vocea ratiunii. O recalcitranta, zic, fara sa o bag in seama.)

De-acum gata. Am treaba.

Dar mai intai, sa o mai ascult o data….



Astazi, in timp ce Bob Marley se incapatana sa ma convinga de faptul ca ”the sun is suhning”, desi eu vedeam cat se poate de clar prin geamul autobuzului cam cat de tare ploua si cat de innorat era afara, am avut o revelatie. Era aproape sa cad in momentul in care, luminata de revelatia divina, mi-am luat mana de pe bara de sustinere cu intentia de a-mi trage o palma.

Sunt blonda in cap, ca sa mai! Am avut impresia ca azi e marti, toata ziua. De la ora 7, la ora 18.30 (ora la care mi-am dat seama ca de fapt e miercuri).

In fine, nu mai conteaza. Cert este ca, in ciuda faptului ca acum am deschise 3 ppt-uri cu programe phare si alte minunatii de genul asta, ei bine, nu am chef. Nu azi. Uite-asa. Pur si simplu feeling-ul de marti nu e compatibil cu cel de miercuri si nu vreau sa le amestec, ca cine stie ce iese.

00:30. Punct. Pe sistemul ”hai ca mai stau 5 minute”, am frecat-o cu gratie aproape o ora, cautand pantofi pe net. (zunt zu-zu). Si in plus, m-am enervat ca nu se mai intalmpla nimic interesant pe Facebook, nu tu un like, nu tu o poza noua. Nimc nimic. Bai, astia din lista mea, ia hai, mai cu viata in voi!

Sau ar trebui sa o iau ca pe un semn ca as face bine sa mai deschid si altceva in afara de minunatul site (a se intelege chestiile minimizate in bara)?

Poate…asa ca, intre cei doi pereti albi si doi pereti verzi pe care ii posed, imi urez sa-mi vina cheful de pe unde l-oi fi pierdut si sa ma iau dracului de treaba.

Si ma iau…dar mai intai, wishfullthinking 🙂

p.s. m-a intrebat cineva azi ce vreau sa ma fac cand voi fi mare. Si i-am zis ca as vrea sa ma fac mica. Oare se poate? 🙂



{Mai 9, 2010}   O poveste…

Unii zic ca prima impresie conteaza foarte mult, eu zic nu nu-i chiar asa, pentru ca nu intotdeauna trag cele mai inteligente si adecvate concluzii. In schimb, imi place sa retin prima impresie, primul schimb de replici…pentru ca, la un moment  dat o sa ma uit inapoi si o sa zic:  Mai sti tu cand ne-am intalnit prima data? Bai ce tineri ”ieream”!

Acum mi-am amintit de un astfel de prim moment, de o prima intalnire intr-o dimineata placuta de toamna insorita. Era poate un pic cam prea dimineata totusi. Dar nu-i nimic, am rezolvat asta cu o cafea cu spuma de lapte la pahar de plastic si cu o discutie in fata cladirii inalte si vechi, care ne astepta sa fim acolo peste o ora, o ora jumate.

Cam ce poti discuta cu o persoana cu care nu ai nimic altceva in comun in afara de faptul ca trebuie sa fiti la o anumita ora in acelasi loc? Simplu…banalitati din care iti dai seama ca nu doar circumstantele sunt comune, ci si ceva locuri, pasiuni sau cafele. Am vorbit vreo ora si am intrat. Nu mai retin daca am avut locuri apropiate in sala sau ne-am asezat in colturi deiferite. Oricum nu mai conteaza.

Cam asta a fost atunci si pot sa zic acum: baaaai ,ce tinere ieream Silvy, ce tinere ieream si habar nu aveam ce o sa ne astepte!

Cate cafele mai degraba nocturne decat matinale, cate discutii despre pasiuni comune si varste critice, cati nervi ne vom calma reciproc cu o imbratisare si un zambet, la cati pantofi, cercei si rochii nu vom visa sub paturi rosii, cate beri nu vor stinge dorul de mare si soare…si cate si mai cate!

Si tot pe principiul ”ce tinere ieream”, iti urez sa faci cu incredere primul pas in cel de-al treilea deceniu al minunatei tale existente. Nu-i chiar asa de rau…si te asteapta si mai multe cafele, si mai multe beri, si mai multe imbratisari! E chiar misto!

Pentru mine:…si daca toate primele intalniri ar avea continuari atat de frumoase as trai intr-o lume perfecta. Dar nu se intampla asta, asa ca ma multumesc cu o bucatica de perfectiune cu aroma de cafea. Multumesc Silvy.



{Mai 2, 2010}   Impuls de moment…

Nu imi place sa dorm.

Imi place sa ma trezesc dimineata…imi place momentul ala de semilumina si semiconstiina, cand ma gandesc ca ma asteapta o gramada de lucruri de facut, de oameni de vazut (cunoscuti sau necunoscuti), ca o sa citesc iar 20 de pagini in metrou, ca o sa ascult iar muzica pe guerrilla si o sa mai descopar inca 2-3 melodii foarte misto pe care le asculta prietenii prietenilor prietenilor mei (asta via facebook), ca o sa imi calculez iar caloriile si o sa imi dau seama ca, la naiba, iar am depasit cu vreo 200 limita impusa (dar ce buna a fost bucatica aia de ciocolata!!!), ca o sa beau iar cafeaua de dimineata la birou, cu mult lapte si ca seara o sa imi fac alta ca sa mai pot sta pe net vreo 3-4 ore, ca o sa rad, ca o sa ma plictisesc, ca o sa ma doara picioarele urcand scarile de la metrou, ca o sa imi ia mult timp pana o sa ma hotarasc cu ce ma imbrac, ca o sa vorbesc la telefon cu prietenii, ca o sa termin urmatorul capitol din lucrarea de licenta, ca o sa fie din ce in ce mai cald pentru ca vine vara…. si cate si mai cate!

Ei, un singur lucru intervine in armonia acestor lucruri…mai intai trebuie sa ma dau jos din pat…

Acum ma duc sa dorm, vad eu cum ma descurc maine dimineata.

(in paranteza fie spus, cred ca asa 🙂 )



et cetera