Fragments of colors











{Martie 29, 2010}   Just :)

Stiti ca e legea aia a lui Murphy cu “ce incepe prost, se termina si mai prost”. Permiteti-mi va rog ca, aplicand psihologia inversa, sa cred ca ce incepe frumos se va termina si mai frumos.

De ce asta? Pentru ca pentru mine saptamana a inceput frumos – fara evenimente deosebite, fara liniste si pace in activitatile mele zilnice. Pur si simplu a inceput frumos.  Nu m-a afectat nici faptul ca s-a schimbat ora si teroetic ar fi trebuit sa ma trezesc mai greu, nici faptul ca dimineata a fost mohorata si fara soare, nici ca a trebuit sa alerg la facultate de la etajul 3 la parter, apoi la 2, apoi din nou la parter, apoi din nou la 2 (iar profa de fapt era la 1…eh, un pic de miscare de dimineata nu strica).

Si recunosc ca nu mi-a placut atmosfera de luni de dimineata de la birou (cu care, intre noi fie vorba, eram de fiecare data mai mult decat solidara). M-am conformat cu starea mea de spirit, mi-am pus castile si ce sa vezi? „Sun is shining, the weather is sweet” 🙂

Nu stiu cum a trecut ziua…sau de fapt stiu – cu zambetul pe buze.  Stiti sentimentul ala cand iti cumperi niste pantofi noi (si nu oricare, ci aia pentru care te-ai oprit brusc in fata virtrinei si pe retina ti-au aparut ca la masinile de jocuri de noroc, in loc de $$$, pantofi-pantofi-pantofi) si iesi prima data incaltat cu ei… Ai un zambet pana la urechi care tradeaza satisfactie+multumire+implinire+fericire (golul din buzunar nu se pune :)). Ei cam asa am fost eu azi…doar ca fara motiv. Si mi-a placut, si mai vreau!

Si sa vezi cand o sa imi iau si pantofii aia la care visez…ei, atunci sa vezi mood!

Anunțuri


{Martie 23, 2010}   jeux d’enfants

Copiii sunt foarte inventivi…ati vazut cum stau ei acolo in coltisorul lor si  isi creeaza din nimic o lume paralela cu a noastra, cu reguli, cu conducatori, cu un limbaj propriu, dand o finaliatate fiecarui lucru asezat in acea ordine pe care ei o considera cea mai buna.

Eu cred ca nu ne pierdem indemanarea asta nici cand devenim oameni in toata firea, iar jocurile sunt doar un fel de antrenament pentru sceanariile in care mai tarziu chiar noi vom fi persoanajele. Evident, cu roluri, cu obligatii, ne vom misca si comporta dupa propriile noastre reguli, mai inainte de orice alta norma formala.

Ce ma fascineaza este ca, desi, de cele mai multe ori stim ce rol vom juca – doar noi suntem si regizori, si scenaristi, si actori si cameramani si décor – nu ne abatem de la script.  Nu vrem nici in ruptul capului sa modificam scenariul…daca asa a fost scris, pai atunci asa facem.

Si cand un episod se termina, ne intrebam – oare cat de bun am fost in rolul asta? Am invatat ceva? Ei pe dracu’ am invatat…data viitoare promitem sa facem greseli mai bune.

Si cand primesti raspunsuri de genul – “Probabil. Da. Nu stiu. Nu . Nu cred.”, fix in ordinea asta, si fix cand aveai nevoie de un raspuns concret…ce faci? Pai cum ce faci? Continui…cap ou pas cap? Si nu ramai la nivelul asta…aspiri la un Oscar pe care speri sa ti-l oferi la sfarsitul episodului. Normal, pentru merite deosebite in dialoguri imaginare, niciodata concretizate, pentru perseverenta in prostie si credulitate, pentru costume si masti purtate cu grija, subtil, sa nu bata la ochi.

Dar nu ma plang…promit sa joc fiecare rol cu aceeasi pasiune nebuna, sa nu imi para rau de personajele pe care le creez, sa ma intorc la ele cu drag, sa le urasc si sa le iubesc in egala masura…in fond, este doar un jeu d’enfants.



{Martie 15, 2010}   Zuzu-zuza buburuza…

Ar trebui sa fac si eu ceva util, zic. Si m-am asezat confortabil, cu laptopul in brate, convinsa ca o sa imi termin proiectul in maxim o ora. Stai sa imi prind parul ca ma deranjeaza. Gata. Ar trebui sa imi scot si ochelarii ca parca simt nevoia de mai multa claritate. Asa. Next…ah, damn it. Ce departe e cana de cafea. Trebuie sa fie mai aproape. E mai bine acum. 5 minute pe facebook…5. Atat. Aaaaaa….mi-am adus aminte de o melodie. Trebuie sa o ascult. Good, good.

Acum sa ne intoarcem la proiect. M-a pus naiba sa fac ordine pe desktop…unde l-oi fi salvat? Hai ca ma uit mai incolo ca mi-am adus aminte ca tre sa trimit un mail. L-am trimis. Si un pic de facebook ca am pus o poza si am primit un comentariu. Ha…esti buna babe (si nu, asta  nu e comentariul pe care l-am primit, ci cel pe care il fac eu in semn de raspuns si recunostinta).

Hai ca parca am devenit mai coerenta. Ia uite cum imi zburda cuvintele de sub tastatura. Parca imi vine sa folosesec si tastele de la telefon sa scriu un mesaj. Daaar nu….mai bine nu. Si totusi…cu ce ma imbrac eu maine? Stai sa vad cum e vremea…binisor. Cred ca o sa optez pentru verde.

Hai ca m-am intins cu vorba, am depasit déjà cu o jumatate de ora timpul pe care mi-l acordasem ca sa frec menta cu gratie. Hi, hi…mi-am amintit discutia de azi dimineata de la metrou despre mojito si apa plata cu lamaie. Ar merge un mojito acum.

Dar gata….nu ne batem joc. Ma iau de treaba. Am zis. Si ca sa nu fie trecerea prea brusca,  inainte de asta mai trebuie sa: public aceste minunate randuri pe blog, mai intru un pic pe facebook ca n-o fi foc, mai beau niste cafea, o sa mananc bomboana aia de ciocolata (energyyyyyyy) si mai ascult o melodie de care mi-am adus aminte acum (fie, o impartasesc si cu voi 🙂 AICI ).

Ar trebui ca totul sa fie in regula acum. Sa verific….nope. Nu am chef inca… mai e pana la ora 3.



{Martie 7, 2010}   DoR, dis-de-dimineata…

“Duminica ma duc la Opera.” Suna bine, nu? Si mie imi place. Dar hai sa mai adaugam – “duminica dimineata, la ora 10.00, o sa fiu PE SCENA la Opera”, suna din ce in ce mai bine. “Si va fi lume multa”…hai ca déjà imi place prea mult. Acum sa nu trageti totusi concluzii pripite…nu m-am apucat de cantat peste noapte (slava Domnului pentru urechile celor din jur), in schimb, pentru o zi, mi-am luat foarte in serios rolul din spectacolul din spatele cortinelor de pe scena Operei, organizat de oamenii de la DoR, alaturi de “za lital gad” si al sau  Canon, Alex Galmeanu.

Ne-am jucat. Am jonglat. Am ras. Am povestit. Am avut pahare personalizare (din plastic si scrise cu markerul). Am primit insigne (luv it). Apoi, ca sa trecem la lucruri mai serioase, am respirat (la numaratoare, nu asa de capul nostru…) Am stat nemiscate. Ne-am orientat cu greu dupa repere de genul “Mai la stanga! Nu, nu, cealalta stanga!”, sau “va rog,un pic de organizare in sud-est” (come on!!). Am luat-o de la capat la un moment dat, dar important a fost verdictul: “Pare in regula!” 🙂

Ce-a iesit…nu va spun, nu am voie. De fapt o sa vedem cu totii coperta, peste cateva saptamani, cand imi voi dori Decat o Revista, o cafea cu lapte, un fotoliu confortabil si muzica in surdina. Ah, abia astept!

P.S. Silvy, duminica viitoare…acelasi loc? Aceeasi ora? 🙂



{Martie 4, 2010}   dedicatie

Imi aduc aminte perfect ziua aceea de primavara. Ma tineai in brate, ma sarutai din cand in cand pe crestet, iar eu te rugam sa imi spui ceva frumos. Am vorbit despre culori. Si daca tot am vorbit despre culori te-am pus sa imi desenezi ceva. Ai luat caietul cu foaie velina si sus, pe pagina din dreapta ai inceput sa desenzi prin ochii mei crenguta inflorita de piersic. Ma tineai in continuare in brate , iar eu iti explicam cu lux de amanunte cum arata fiecare floare si frunza. M-am uitat la desen abia dupa ce ai terminat. Nu semana foarte bine, dar nu m-am suparat. Era asa de frumos…

Si mai stiu serile in care imi luai fiecare degetel in parte si mi-l masai, si imi spuneai cate o poveste cu ingerasi, si adormeam intotdeuna inainte sa aud finalul.

Aud si acum vocea ta care ma trezea dimineata, mereu la fel de duioasa si calda: “Hai ca s-a facut maine!” Cum sa nu te trezesti cu zambetul pe buze? 🙂

Asta e muuult, muuult prea putin din prea multele amintiri pe care le-am pastrat doar pentru mine, constienta fiind de faptul ca pentru tine poate au fost lucuri marunte pe care nici macar nu stiai ca eu le ador.

Si nu, nu pentru ca vine 8 martie sau 9 martie m-am gandit sa scriu asta pentru tine. Ci pentru ca asta seara pur si simplu am fost prea obosita sa iti vorbesc si as fi vrut doar sa fii langa mine si sa ma tii in brate fara sa imi ceri sa iti spun ceva. Ai fi inteles oricum tot.

Uite de-asta te iubesc mamico!



{Martie 3, 2010}   primavaratica…

Oficial a venit primavara.

Imi aduc aminte de cand eram mica, (nu chiar mica-mica sa-mi fie teama sa dorm singurica), de faptul ca imi placea sa ma intind pe patura maro, acolo pe iarba abia iesita, cu grija ca nu strivesc vreun caltunas violet, si sa privesc cerul albastru, senin, in sfarsit senin si marcat de un soare care chiar incalzea, din nou. Si imi placea sa privesc fix intr-un punct, si sa vad cum la un moment dat incep sa apara pe cer niste rotocoale mici, si ma uitam fix si incercam sa le inteleg sensul.  De unde apareau sau de ce, nu intelegeam. Dar vroiam sa le dau un sens. Si imi placea cum se aglomereaza si se despart, cum dispareau intr-o clipa de neatentie sau deconcentrare, si cum reapareau cand privirea se fixa din nou pe un punct, undeva la marginea cerului.

Ei bine da, am simtit zilele astea ca a venit primavara. Cu florile, martisoarele, noroaiele si cerul ei albastru. In schimb nu m-am mai asezat pe patura maro ca sa vad cum lucrurile se inghesuie in jurul meu ca sa se intample. Ah, si pentru ca nu am stat culcata m-au luat de-a valma…si eu m-am lasat dusa. Telefoane, mail-uri, muzica, prietene, povesti, ceai negru, povesti, vin, cuvinte, muzica, nebunie, iar mailuri, iar telefoane, plastic, weekend, lene, povesti, teme, intrebari, niciun raspuns, replici, nici un inteles.

Punct. Punct. Gata, nu mai intreb. M-am deconcentrat  si nu mai inteleg nimic.

Nu o sa incerc sa ma concentrez la loc.



et cetera