Mi-am dat seama ca exista doua tipuri de tacere: a mea si a celorlalti.
A celorlalti ma enerveaza, pur si simplu o urasc, mai ales atunci cand intervine brusc, fara sa ma anunte in vreun fel. Dar ma enerveaza la fel de tare si atunci cand simt ca se va instala incet, incet, dar sigur. Adica atunci cand stiu ca in spatele unor cuvinte exista, de fapt, intentia unei taceri asumate.
Tacerea mea, in schimb, imi place. Sunt momente in care nu vreau sa vorbesc. In care pur si simplu imi las celelalte simturi sa vorbeasca pentru mine. Raspund cu ochii, raspund cu gesturile, dar nu vreau sa scot vreun sunet. Asta nu inseamna insa ca nu ma inconjor de sunete. Ba dimpotriva. Cum zic baietii astia care canta acum in winamp-ul meu – “I am a creep”.
Tacerea e buna. Si imi rezerv dreptul de a mi-o asuma ori de cate ori simt nevoia asta. Nu ma intreba nimic. Nu imi cere nimic. In momentul asta nu suport nimic. In momentul asta pot doar sa accept tacerea ta care o sa o inteleaga pe a mea. Nu ma va deranja vocea ta. Doar ca te rog sa nu ma rogi sa o auzi pe a mea. In rest, stiu ca vom fi pe aceeasi lungime de unda.
